Jocul de-a-viaţa-‘scunselea

Etichete

a fi, adversitate, ambiţii, înfrîngere, cîştig, degeaba, farsă, gîndire, joc, pierdere, rătăcire, schimbare, simulare, sine, v-aţi-ascunselea, viaţă, ţinte

Ai devenit de-atîta vreme altul. Un alt eu împuţinat la spirit, degradat fiinţial, înjosit existenţial. Dar nu, motivele pe care le invoci pentru ascunderea ta nu sînt acelea pe care le afişezi tu pe panoul tău comportamental. Greşelile care te-au adus aici nu sînt acelea pe care ţi le impuţi, formula pe care o îmbraci nu te scuteşte de fond. Încercările tale de deghizare, de eludare, de ecamotare sînt doar nişte  expresii ridicole ale disperării. Degeaba te vezi strîmb dacă nu te priveşti drept.  Nu aşa trebuie să te schimbi, nu aşa trebuie să devii. Te încăpăţînezi să faci metamorfoze improprii, să sfîrteci cordoane ombilicale la întîmplare. Nu, nu omul acela îţi era oprelişte, nu, nu preajma aceea ţi-era frustare. Ce faci? Chiar nu-ţi dai seama că tai de unde nu trebuie, că operezi cu rebutările greşite? Te ambiţionezi să rămîi singur? Te ambiţionezi să nu mai ai de ales? Chiar vrei să nu te mai găsească nimeni? Cu cine ai să mai joci?

Gîndeşti totul prost. Pentru că îţi impui să gîndeşti ceea ce ar trebuie să fie lăsat în voia simţurilor, integrat fără contestare şi îndoială căutată în structura motivaţională. Gîndeşti degeaba, acţionezi pe dos. Degeaba schimbi ceea ce ar trebui să rămînă aşa. Degeaba renunţi la acele lucruri pentru care ar trebui să lupţi pînă la capătul sufletului. Degeaba rămîi în acele conjucturi pe care ar trebui să te forţezi să le părăseşti, mergînd pînă la capătul voinţei. Totul ţi-e degeaba pentru că îţi impui ţinte false şi îţi inhibi raţiuni constitutive elementare. Raportarea la a fi nu ţi-e nici măsura sinelui şi nu-ţi e nici măsura realităţii, aşa cum ţi-ai dori. Nu, lucrurile nu-ţi vor fi niciodată pe plac, pentru că faci miscări greşite, ascunzîdu-ţi urmele pe care ai putea fi însoţit. Nu faci decît să te ascunzi de tine. Chiar vrei să te rătăceşti de tot? De-a ce anume ai să te mai joci?

Ştiu că vrei cu orice preţ să cîştigi. Crezi că trişînd o să reuşeşti să-i păcăleşti pe toţi, simulîndu-ţi victoria. Cu ambiţia ta ai să şi reuşeşti, şi asta ştiu. Însă mai ştiu că n-o să-ţi dai seama decît prea tîrziu că ai pierdut. Că te-ai pierdut, jucînd iresponsabil, de partea adversităţii şi nu a ta însuţi. Şi că nu mai e nimeni dispus să se joce v-aţi-(re)găsitălea.

Copile, tu chiar nu ştii că sinele nu e obiect de joacă?

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Abluţiunea căcatului în ploaie

Etichete

abluţiune, alteritate, căcat, destin, mizerie, nefiinţă, oameni, ochi, ploaie, singurătate, suflet, tristeţe, vedere

Mă apropii în fiecare zi, din ce în ce mai abitir, de nefiinţă. Viaţa se scurge din mine în şuvoaie groase de dermatograf. E ca şi cum ar ploua peste mine cu smoală topită. La fiecare capăt de geană la care mai stăruie inutil o sferă de speranţă, se spînzură, în spasme, cîte un ultim eu. La fiecare strîngere de pleoape mai plesneşte în mine cîte o coardă , pînă cînd îmi aud destinul fredonîndu-mi obsedant aritmiile inimii. Iluziile mi se preschimbă în pîrîuri care se chircesc abulice în ghemotoace de materie reziduală. Obrazul mi se umple de tăciune, albul ochilor mi se-ntunecă de urzeli roşu-aprins şi irisul mi se-nverzeşte încremenit în neputinţă. 

Cînd plouă din nori şi nu din glande, văd maşini cum se-apropie de mine cu farurile căscate, dar în ultima clipă îmi dau seama că nu vin spre mine. Doar trec, peste. Văd oameni care nu sînt, dar care există şi care doar mă ocolesc. Trecînd, pe lîngă. Văd alterităţi traversînd. Însă nu vin înspre mine. Doar pleacă, dinspre. Văd semaforul preschimbîndu-se în roşu, trăgînd o pleoapă copleşitor de intermitentă peste verde. Văd şuvoiuri de apă vie prelingîndu-se în bulboane dincolo de mine, lăsîndu-mi ambiţiile la putrezit. Văd uşi ale barurilor cum se trîntesc, lasîndu-mi amintirile pe preş. Văd borţi de lume ce odată m-au primit, cum îmi cos trecerea spre înăuntru cu aţă albă, lăsîndu-mi visele la stafidit. Văd o perdea neagră, scurgîndu-mi-se pe dinaintea ochilor şi atunci înţeleg că mizeria din sufletul unui căcat lăsat în ploaie n-o s-o spele nici o ploaie.

Puroiul din călcîiul lui Sisif

Etichete

Ahile, amibiţii, anima, beşică, boală, deznădejde, drum, maladiv, mers, munte, neputinţă, opintire, pas, piatră, puroi, rost, Sisif, suflet, voinţă

Ai păşit munţii cu bolovani în spinare şi acum ai ajuns să te împiedici de-o piatră.  Ai o piatră în pantof care te ustură prea tare pentru a putea merge mai departe. Îţi scrijeleşte rostul, pînă cînd îi uiţi numele. De aceea, de la bună o bucată de timp, te tot opinteşti în propria-ţi împleticire de urme. Eşti conştient că te-opreşti din drum mult prea des, mult prea istovit de durere şi de fiecare dată din ce in ce mai slăbit pentru a te mai ridica la vreme. Dar altfel, nu poţi. Piatra ţi-a pătruns cu ascuţişul ei în carne şi voinţa ţi-a copt maladiv sub formă de puroi. Anticorpii ţi s-au condensat neputincioşi într-o grimasă. Talpa ţi-e toată o beşică, de aceea nu îţi mai e cu putinţă să îţi calci pe suflet, pe pasiuni, pe bucurii şi pe dorinţe cu uşurinţa de odinioară. Îndrăzneala şi puterea de a strivi cu vîrful pantofului temeri, neîncrederi, împotriviri, iubiri, limite, ameninţări, nedreptăţi ţi s-au depus în sertarul cu decoraţii al minţii, ca nişte fapte demodate şi anodine de vitejie. Credinţa în pasul înfipt în pămînt şi în neputinţe ţi s-a sfărîmat în tocul cui al deznădejdii. Ambiţiile tale au denaturat în septicemie. Dintr-un Sisif incoştient de naiv, te-ai transformat într-un Ahile teribil de lucid, care nu are doar călcîiul vulnerabil, ci şi anima cangrenată.

Idealurile unui criminal în serie

Etichete

agonie, criminal în serie, crimă, demiurgic, disperare, frustrare, moarte, otravă, răzbunare, satisfacţie, sînge, tartor, ură

Dacă aş putea, aş aduce lumea întreagă în agonie.”
(E. Cioran, Pe culmile disperării)

Eşti un izvor de otravă. Atîta venin şi frustrare s-au acumulat în tine, atît de condensat şi îndelung ai asistat neputincios la masacrul lucrurilor importante pentru tine, încît nu poţi să te mai visezi decît în întruchiparea unui criminal în serie.  Îţi imaginezi sîngele-ţi nefiresc de rece acţionîndu-ţi programatic şi demonic sinapsele, crestînd apoi cu satisfacţie resorturile vitale ale existenţelor celorlalţi. Te închipuieşti savurînd hulpav implozia edificiilor fiinţiale ale celor care au rînjit de satisfacţie cînd te-ai prăbuşit în neputinţă, la un loc cu toate bucuriile tale. Te vezi aplaudînd demiurgic o agonie universală care să înece lumea în disperare. Echipat cu fierăstrăul electric al urii, vrei să ciopîrţeşti pe oricine mai îndrăzneşte să răsufle în faţa ta. Vrei să separi măduvele spinării de trupuri cu cel mai bont dintre cuţite, extirpîndu-le lent şi dureros, ca şi cum ai desprinde de carnea indivizilor întocmai raţiunile lor de-a fi. Îţi doreşti să devii spaima care să paralizeze orice tendinţă de împotrivire, să încremenească umoarea apoasă a privirilor celorlalţi într-o expresie a groazei. Vrei să fii tartorul căruia să i se ceară îndurare, pentru a replica atunci cu cea mai sadică dintre nepăsări.  

***

Fără doar şi poate vei avea grijă ca răzbunarea ta capitală să aibă graţia unui reflex necondiţionat. Vei începe cu cel mai iubit dintre pămînteni şi vei termina cu tine.

Mustul de pe buza disperării

Etichete

boală, butoi, cerc, combustie, disperare, efort, fermentaţie, frustrare, must, neputinţă, temeri, ură, vin

Te-ai născut împrejmuit de cercuri. De cercuri de oţel, care în loc să se slăbească, pe măsura trecerii prin timp şi prin viaţă, s-au strîns în jurul tău din ce în ce mai tare. Te sufoci din ce în ce mai intens, de parcă ai fi un butoi cu un conţinut fermentat, care inevitabil va plesni din pricina unei combustii interioare.

Te-au ajuns temerile, te-au înşelat aşteptările, ţi s-au zădărnicit eforturile, ţi s-au interzis bucuriile, ţi-au căzut în derizoriu credinţele, ţi s-au luat în deşert iluziile, te-au părăsit puterile şi nu-ţi rămîne decît să te găvozdeşti inutil în cercul tău strîmt, auzindu-ţi bolboroseala exasperant de hîrcîitoare a organelor interne. Deşi încerci să te-ascunzi de evidenţe, eşti bolnav. Nu vrei să pari ipohondru, preferi să fii inconştient. Nu vrei să fii prizonierul bolii, deja resimţi maladiv prizonieratul neputinţelor, al condiţionărilor fondului-intim-străin, al obligaţiilor improprii. Dar nu poţi să nu recunoşti că numai în boală şi disperare fiinţa ta prinde coerenţă, că toate elementele se compun ca într-o perfectă potrivire într-un puzzle al răului şi-al condamnării. Îţi ieşi din fire cu ură faţă de tot ceea ce n-ai reuşit să fii şi de tot ceea ce ai sfîrşit a fi. Lehamitea ta e strigătul din nişte plămîni obosiţi şi obturaţi. Tensiunea creşte în tine, şi cercurile existenţei te strîng într-o neputinţă atroce. Eşti asemenea unui must oţetit care pişcă limba cui îl gustă, dar care nu va avea ocazia să mai devină vin, să mîngîie lasciv vreo buză însetată. Vrei să crăpi, ştiind că alte şanse de a rupe zăgazurile nu mai are rost să aştepţi.

Supraplinul fiinţei minerale

Etichete

însetat, canal, deplin, deşeuri, evacuare, iluzii, jumătate, model, naivitate, pahar, picătură chinezească, plin, potop, preaplin, revărsare, sine, stăpîn, tot

Trăieşti după modelul preaplinului. După modelul paharului mereu îndeajuns de plin încît să se (re)verse încontinuu. Pentru că trăieşti prea însetat. Pentru că tu cauţi, în execes şi-n exhaustivitate, împlinirea. Fiindcă ştii că doar aşa, reuşeşti să te simţi deplin. „Prea”-ul îl asimilezi provocării, îl asociezi fetişului sau îl atribui absolutului. Indiferent ce ţi-ai reproşa tu însuţi sau ţi-ar reclama ceilalţi, nu cauţi decît să-ţi umpli paharul tău de cristal cu picături chinezeşti, ca să-ţi poţi savura, din plin, pofticios, otrava.

Nu-ţi trebuie paharele goale, sau cele umplute pe jumătate. Vrei totul, cu vîrf şi îndesat, şi mai mult decît totul. De aceea te transformi impasibil într-un bazin de revărsare a tuturor deşeurilor care n-au întîlnit filtru sau baraj. În naivitatea ta te simţi inundat de fericire, lubrifiat cu speranţă. Te simţi plutind pe bulele de aer ale atenţiei care te copleseşte, umezit de debitul vital al iluziilor. Nu te gîndeşti că ai devenit dependent de voinţa haină a stăpînului unei fîntîni otrăvite, care se varsă în fiinţa ta, numai cînd îşi iese din sine, umplîndu-se de netrebnicie.

Cînd simţi că ceva se revarsă acaparator asupra ta, nu-ţi pui problema salvării de potop. Doar te bucuri că ţi se dă ocazia, cu fiecare creştere a măsurii paharului, să înveţi să înoţi într-o apă din ce în ce mai tulbure şi mai adîncă. Prea tîrziu îţi dai seama că de mult te-ai înecat în apa menajeră, care te poartă prin canale, pe ţevile de evacuare.

Panica găurii negre

Etichete

acaparare, alteritate, întrebare, cochilie, disperare, farsă, gaură neagră, panică, raportare, răspuns, sine, tăcere

Prea adesea nu ai de unde să îţi mai extragi resursele. Farsa sistemică şi înşelarea personală, comodă, indiferentă, devin absolute, acaparante, exasperante. Normele, fie ele individuale sau colective, îşi pierd calitatea de noţiune. Tu, poziţionat în faţa sinelui, nu mai însemni nimic, din lipsă de raportare. Fiindcă raportarea se retrage egoist în cochilie. Nu nepăsător, dar se retrage. Devii mai singur decît singurătatea şi mai disperat decît relativul. Depinzi de un tine neformat, inconturabil. Unde te găseşti, ce-i de făcut, cine-i de întrebat? Ce mai poate conta, cine mai stă să certifice pentru tine? Răspunsul îl ştii, dar nu ţi se livrează spre aplicare. În disperare şi-n panică nu găseşti răspuns niciodată. Nici în scobirea cochiliei în căutare de alteritate. O gaură neagră a înghiţit din panică tot. Cineva e cu tine acolo, te cheamă, tu ştii, şi el ştie, şi voi ştiţi. Dar se tace prea mult.

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.