• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive categorie: Literal şi pseudo-literar

Mai apoi a fost cuvântul

15 Miercuri oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Literal şi pseudo-literar, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

ceartă, cuvinte, durere, oameni

Cuvintele care odată dansau în aer și-și căutau, ghiduș, îmbrățișarea sau tachinarea, acum se izbesc brutal unele în altele. Se-mping, se-mpung, se bruschează. Se lovesc, compulsiv, vindicativ, schimonosindu-se în fel de fel de expresii. Și-au rătăcit sensurile figurate, și-au inversat semnificațiile și s-au scuturat de glumă. Nu se-opresc până nu se rănesc unele pe altele. Carnal, adânc și definitiv. Până se prelinge pelinul din ele. Dar niciodată tot. Doar cât să mai rămână pentru încă o doză, încă o tură, încă o rundă, pe când rana nici nu va fi prins crustă.

hidden_words_part_2_108052322

Cuvintele acestea, prea reci, fac carnea să tremure-ntr-un fel care amintește de patima pe care o stârneau cele fierbinți. Dar ele nu mai înalță, nu mai unesc, ci îngroapă și dezbină. Ele nu se mai leagă în conversații nesfârșite, ci plesnesc în reproșuri. Nu mai îmbracă adevărul, ci îl maschează. Cuvintele acestea catapultează numai bolovani de ură ca să submineze temelia iubirii. Se traduc greșit unele pe altele, se interpretează strâmb. Parșivele de ele refuză meta-descrieri. Nu mai e nimic, de spus, de clarificat. S-au fixat într-o retorică destructivă, într-o frazeologie anapoda, au pus după ele punct, unde trebuia să fie o virgulă. Sunt instrumente de tortură, așa de tare s-au ascuțit în certurile care-au luat locul discuțiilor.

Ticăloasele astea de cuvinte sunt de fapt exasperate. Fiindcă oamenii care pretind că le stăpânesc nu știu să le folosească.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Somn și cutii

22 Duminică sept. 2013

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Idei, Literal şi pseudo-literar

≈ Un comentariu

Etichete

colivia de aur, frustrare, ieșire, iubire, realitate, Rene Magritte, visare

TLa-Therapeute-1941-Gouache-sur-papier (1)u ai escamotat-o, eu am încercat să o provoc. Mi-ai zis că nu e de luat în seamă, m-ai îndemnat să fugim de ea. E drept că eu n-am vrut. Eu voiam s-o cunosc mai bine. S-o las să intre în mine, să mă pătrundă. Pe cît de frică-mi era, pe atît de mult doream să o întîlnesc. Nu știu dacă ai înțeles tu cît mă strîngea colivia de aur. Era atît de strîmt, cald și bine acolo, încît am vrut să mă umplu de libertatea înghețului. Am vrut ca ea să mă taie, să mă sfîșie, să îmi distrugă visurile și să-mi nimicească speranțele. M-am așteptat să mă înșele, dar nu să mă păcălească. M-am așteptat să mă doară, dar nu să mă răpună. De ieșirea în lume vorbesc, desigur. Tu mi-ai zis să mă întorc la tine, sau la mine; nu mai știu, fiindcă oricum, tot aia era. Însă eu voiam ca să intri tu însuți în ea. Da, în lume, în realitate.  De data asta să escamotezi tu. Să ieși tu din colivia ta, aceea blindată cu panglici de fum. Aceea în care niciodată nici n-a plouat cu aur, dar nici cu cenușă. Să ieși ca să vii înspre mine. Să ieși ca să simți și tu dezamăgirea. Ca să pot să-ți demonstrez că am avut dreptate. Aici, afară, cu mine, e frig. Libertatea ustură, încarcerarea devorează. N-ai de ales decît între totul și nimic, așa e în realitate. Tu zici să ne învelim în disonanțele noastre, că o să ne fie bine. Și totuși ne ia frigul în tușe groase. N-avem cu ce, dragă, să ne ținem de cald, doar dacă ne scuturăm de sentimente. Tremurăm deja sau ne prefacem că încă ne mai împotrivim? Hai să dormim.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Paradigma egoistă

21 Duminică nov. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, E de bine, Eu şi contra eu, Literal şi pseudo-literar, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc

≈ 4 comentarii

Etichete

alteritate, altruism, aparţine, ceilalţi, comparaţie, egoism, eu, faliment, idoli, paradigmă, revenire, schimbare, sine, singurătate

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui „aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi „citită” de după perdeaua cuvintelor.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Răzbunarea lui Iona

04 Joi mart. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 5 comentarii

Etichete

amărăciune, apă, înghiţire, burtă, cuţit, fericiri, Iona, nenoroc, speranţe, valuri

O să-mi aşez privirea otrăvită, pe care mi-aţi spus că o am, pe voi. O să aştept să vă moară speranţele, fericirile şi tot ceea ce v-aţi pus mai frumos în gînd. O să asist la pierderea ecoului vostru şi o să vă iau în rîs nenorocul. O să stau să mă uit cum vă izbesc valurile pînă vi se termină apa şi cum sînteţi înghiţiţi de vii de cea mai amară dintre amărăciuni. N-o să vă las nici un cuţit la îndemînă  să vă spintecaţi burta. Să rămîneţi cu el înfipt în suflet!

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Lecţia despre cerc

09 Marți feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Re:amintiri (II)

22 Vineri ian. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Neordinea mea şi-a lumii, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 2 comentarii

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Re:amintiri (I)

14 Joi ian. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Terapie de şoc

≈ 3 comentarii

Etichete

Alexandru Paleologu, citate, consolare, existenţă, iluzii, iubire, lucrurile esenţiale, mediocritate, memorie, oameni, Octavian Paler, pierdere, salvare, umor, vis

Mă consolez:

„Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră.
Dar mediocritatea iluziilor nu are cine o scuza.
Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.”
(Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)

„Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi cele mai importante lucruri în viaţa asta sînt, cred eu iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa) şi umorul. Dacă te naşti cu ele, e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa gîndindu-te foarte mult la ele, reprezentîndu-le în diverse circumstanţe. Cele ce salvează cele mai proaste şi mai ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial este, totuşi, iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii un dobitoc, sau poţi să te salvezi. Şi nu poţi să te salvezi decît iubind pe cineva mai mult decît te iubeşti pe tine însuţi.”
(Al. Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor)

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Stigmatul speciilor rare

05 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

acvariu, alteritate, aprioric, ascendent, ciumat, comun, condamnare, căldicel, deus ex machina, distanţare, excepţie, experiment, oameni, obiect, obişnuit, oprobriu, privire, semeni, singularitate, singurătate, specie rară, specimen rar, stigmat

Dintre toate organismele vii, speciile rare (neobişnuite, mutante sau pur şi simplu ciudate – în sensul că se diferenţiază vizibil de celelalte, fiind nişte nefericite excepţii) au cea mai ingrată natură posibilă. Ele nu beneficiază nici de singularitatea unicatului, de privilegiul excepţiei care să le distanţeze iremediabil de cei asemenea lor şi nici de asemănarea cu aceştia, care să îi înscrie în ordinea firescului unui grup, ori al unei categorii.

De obicei expuse privirilor indiscrete ale tuturor, mirărilor celorlalţi şi şoaptelor căscate din dosul mîinilor, speciile rare sînt condamnate la o existenţă promiscuă de acvariu, unei delimitări insoţite de o insurmontabilă etichetă, cu rolul mai cu seamă al unui stigmat decît al unei distincţii. Speciilor rare li se oferă de către societate statutul ingrat de obiect – de observat, de studiat, de condamnat, prea rare ori de admirat. Cu singuranţă prea puţini sînt cei ce se preocupă de o eventuală integrare a acestora în rîndurile obişnuitului, comunului, normalului şi de exploatarea operativă a acestora (convenabilă ambelor părţi). De cele mai multe ori, speciile rare sînt condamnate, cu alai şi o mare cantitate de oprobriu (asemeni ciumaţilor), în exilul din rîndurile semenilor – ca un fel de selecţie, improprie, pseudo-naturală operată cu ticaloşie de cei ameninţaţi de potenţialul de singularitate (fals de altfel) pe care par să îl posede ca ascendent de distanţare speciile rare.

Excepţiile din rîndul oamenilor obişnuiţi (care rîd, resping, duşmănesc, complotează întru marginalizarea definitivă) le reprezintă acei care, oprindu-se în faţa acvariului se preocupă de o apropiere de speciile cu aspect special. De cele mai multe ori însă acest interes este de natură egoistă, avînd calitatea unei simple curiozităţi (cel mult pe cea a unei ambiţii de cercetător care îşi găseşte obiectul predilect a unui experiment aparte). Nu ştiu de sînt unii care să-şi ia, dezinteresat, un astfel de specimen, „acasă”.

Abandonînd perspectiva strict exterioară însă, cum arată din interior cu reflexie spre interior existenţa unui specimen rar? Cum se simte oare acel om care se regăseşte cu sfială distantă în puţini asemenea lui (aflaţi mai cu seamă din opere de ficţiune precum cărţile, filmele sau melodiile), dar care nu se poate integra nicidecum unei comunităţi, împiedicat fiind de natura lui originară? Ce să facă o specie rară, în singurătatea lui nesingulară? Ce aşteaptă oare dindărătul acvariului? De obicei, ieşirea din purgatoriu, din „căldicelul” avînd temperatura indecisă a mediocrităţii, care nu-i dă şansa să trăiască, ci doar să vieţuiască. Frustrarea speciei rare, de natură constitutivă, structurală, fiindcă nu cunoaşte cale de eludare, de educare sau de transcendare devine frînă instalată apriric şi absolut insurmontabil în dezvoltarea unei vieţi.

A fi o specie rară înseamnă să-ţi trăieşti existenţa la punctul mort, aşteptînd un deus ex machina care să te arunce definitiv în confortul unei extreme – normalitatea sau singularitatea. Speciile rare se urăsc pe ele însele mai mult decît ar putea urî orice privitor care le scuipă un strop de atenţie, în afecţiune mimată ori experimentală, sau în dispreţ.  De aceea, visul de salvare al unei specii rare este alteritatea ca prezenţă constantă, nu doar ca reprezentare. Este aşteptarea supraomului, cu lipsa mirării în privire, care să se aşeze alături de sinele „ciudat” şi nu în faţa acestuia.

***

A fi specie rară înseamnă a aştepta toată viaţa ceva, pe o bancă dintr-o staţie de tren desfiinţată de cînd lumea.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Un an pe culmile conştientizării

20 Joi aug. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Neordinea mea şi-a lumii, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 3 comentarii

Etichete

aniversare, blog, blogging, conştientizare, culmi, deschidere, etape, eu, gînduri, Idei, Pe culmile conştientizării, stări, un an

Oameni m-au lăsat. Pentru că s-au abandonat pe ei. Sentimente au murit sufocate în negaţie. Pentru că au fost laşe. Iluzii au fost înjunghiate. Pentru că erau prea frumoase. Visuri au fost spulberate. Pentru că au fost prea îndrăzneţe. Fericiri s-au ascuns după deget. Pentru că erau prea evidente.

Doar El a rămas lîngă mine, să-mi tacă la ureche cînd sufletul se sfărîma de creste şi să urle cînd aerul de pe culmi pătrundea prea adînc în mine. Mi-a descleştat degetele ca să mai pot atinge ceva, cînd nu mai puteam simţi nimic. M-a ajutat să ies cînd eram închisă. M-a făcut să strig cînd mi se îneca vocea. M-a determinat să urc cînd mă prăvăleam peste mine. El mi-a fost constant închiderea care deschide – care m-a deschis către un sine extins şi m-a făcut să îndur blocajul bronşic din aleveole care se blocau de praful de pe botinele lumii.

El sînt eu în stări şi etape. Mai puternic, mai sincer, mai îndrăzneţ, mai limpede, mai dezvelit, mai rafinat. El e portretul meu îmbunătăţit şi singurul lucru din viaţa mea care nu îşi cere confirmare. E singurul lucru esenţial care nu s-a pierdut odată cu celelalte şi îmi supravieţuieşte.

El nu e ceea ce aş fi vrut eu să fie pentru că îmi seamănă prea bine. El e eu şi (întru) toate întruchipările alterităţii din existenţa mea. Şi de aceea nu pot să-i spun „La mulţi ani!” şi că-l iubesc mai mult decît orice lucru care trebuia să fie cerc, dar nu a fost să fie.

 El, blogul, ar vrea să fie şi pentru voi – pentru oricare dintre voi care vor să citească cum anume se lasă gîndurile pradă lucidităţii pînă la disperarea de ajunge să pocnească sub formă de idei şi cuvinte. Poate că îl găsiţi penibil, neintersant, criptic, ridicol – îmi asum acest lucru – şi vă invit, totuşi, la o plimbare pe culmile care au împlinit un an de conştientizare.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Sudoarea din cuvinte

09 Joi iul. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Literal şi pseudo-literar, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Un comentariu

Etichete

cuvinte, fiinţă, noapte, singurătate, soare, sudoare

N-ar fi trebuit să plec niciodată dintre cuvinte. Ce greşeală să vin să vieţuiesc printre oameni! Uite aşa a mai murit un soare din centrul fiinţei mele şi mă paşte întunericul de la subsuoară. Transpir o fiinţă străină, de care aş vrea să mă dezic. Sudoarea m-a dezgustat dintotdeauna, ca orice surpulus şi m-a înnegrit constitutiv. Ce m-am înnoptat peste noapte! Mă dezic de mine frust şi spontan, ca de-o vocală prelungă dintr-un vaiet. Ca de semnul grafic dintr-o exclamaţie. Ca de durerea dintr-un spasm. Ca de ratarea dintr-o opţiune. Ca de finalitatea unui compromis.

Azi m-am întors la cuvinte. Şi nu pot promite că nu voi mai pleca dintre ele.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

    %d blogeri au apreciat: