Un rol pe care nu pot să-l mai joc

Etichete

depresie, florin piersic junior, o mie de motive, one-man show, teatru alternativ, teatru la point

Se face că după multă vreme am ajuns și eu la o reprezentație de teatru. M-a invitat o colegă, am zis da. Am cumpărat biletul citind superficial descrierea piesei – O mie de motive, cu Florin Piersic Junior – ceva despre depresie, deci avea să-mi fie pe plac, iar pe Florin îl mai văzusem, long time ago, în Sex & drugs & rock’n’roll.

Am uitat de bilet până aproape de ziua evenimentului. Pe vremuri, înainte de-o piesă aș fi răscolit tot Internetul ca să-mi fac o pre-documentare – aș fi cititi recenzii ale reprezentației, detalii despre text și despre autorul textului, despre alte puneri în scenă, repetiții și tot ce se poate. Didactic, sistematic,… not anymore. Dezobișnuită de aceste obiceiuri à la carte, m-am dus ca ignoranta ce-am devenit. Mă așteptam la un one-man-show de teatru alternativ, impregnat de aroganță și nonconformism, având în vedere locația și actorul, dar nu și la o reprezentație participativă. Primisem niște cartonașe la intrare, mi-am dat seama că va exista ceva intercațiune cu spectatorii, dar nici asta nu m-a scos prea mult din apatie. În intima sală, stăteam chiar pe mijloc, perpendicular pe scenă, pe culoar. Picior peste picior, cu telefonul pe brațe, să nu care cumva să cad în sevraj.

M-am trezit deodată pe scenă, cu o carte în mână, în rolul Profesoarei. Trebuia să fac un rezumat al cărții. Mintea îmi era goală. Cu reflectoarele în ochi, nu eram în stare să procesez nici o idee, să emit nici o frază. Nici subiectul cărții nu mi-l mai aminteam (cum să nu-ți mai amintești subiectul cărții Robinson Crusoe?!). Am început să bâlbâi ceva incoerent. Florin, din public, așezat în locul meu, trebuia să pună întrebări. A întrebat ceva de genul „Cum poate un om care trăiește printre semenii lui să nu-și mai dorească să trăiască, când un om care, ajuns singur pe o insulă pustie descoperă dorința de a trăi?”. Blocaj, din nou. La această întrebare la care mi-am dat peste o mie de răspunsuri de-a lungul vieții nu știam ce să răspund. Într-un final, după secunde apăsătoare de tăcere am răspuns „Poate tocmai din cauza semenilor lui”.

M-am reîntors la locul meu de spectator pasiv. Deodată eram din nou liceanca aceea timorată, bâlbâită, care ascultată la ore nu este în stare să spună nimic, deși știe răspunsul, fiindcă emoțiile îi golesc creierul. Dar nu mai era nimic din profesoara care în cinci ani de predat reușise (cât de cât) să-și învingă „emoțiile de scenă”. Care ajunsese să țină cursuri și discursuri și să se simtă în largul ei în public. Căreia îi plăcea să fie privită. Mi-am dat seama că, în doi ani de „izolare” în fața unui calculator, la un job anodin, am piedut tot curajul pentru care muncisem atât. Că nu m-aș mai putea întoarce, cu ușurința de care mă credeam în stare, în rolul profesoarei, pe scena cu o catedră în mijloc. Dar ce ușor am revenit în rolul elevei timorate, încordate, pline de rușine, care se urăște pe sine fiindcă nu este în stare să-și gestioneze tracul! Mi-am reamintit de prima piesă din liceu în care am jucat un rol de băiat (rolul ăsta îl joc de la grădiniță) – lumea s-a mirat că m-am descurcat așa de bine. Nimeni nu se aștepta să reușesc să fiu stăpână pe mine. A fost unele dintre puținele momente în care m-am simțit mândră de mine. Iar teatrul, teatrul a fost mereu gura mea de aer unde evadam din lumea în care cu pream mult efort reușeam să mă încadrez. Până când m-am dezbărat și de pasiunea asta.

Mi-a picat ciudat toată experiența deaseară. M-a pus față în față cu niște repere identitare pe care am luptat să le câștig și le-am pierdut. Colega mea mi-a zis că m-a filmat, dar n-am avut curajul încă să mă uit la video (sunt convinsă că sunt foarte penibilă!). Mi-am dat seama însă că aș putea face lesne o listă cu 1000 de motive pentru care viața nu merită trăită.

Cu un buchet de flori se face primăvară

Etichete

buchet, cerşetori, flori, foame, ghene, gunoi, mîncare, mizerie, Noica, Salubris, zăpadă

De la fereastra camerei mele am vedere directă către o „constelaţie” de ghene. Priveliştea cotidiană diurnă şi nocturnă m-a obişnuit cu imaginea cîinilor, cerşetorilor, haitelor de cîini şi haitelor de cerşetori care se sfîşie între ei pentru mîncarea pe care o adună de prin gunoaie. Le-am urmărit foamea, le-am studiat rapacitatea, i-am văzut cum se rup ca să să-şi rupă unul altuia de la gură şi mi-am zis că oameni, cîini, tot una, doar se subordonează fără raţiune aceloraşi instincte. Oamenilor le-am atribuit „de sus” (şi la propriu, şi la figurat) imposibilitatea salvării din mizerie. 

Pînă astăzi, o zi pătată cu zapădă, care a împroşcat străzile cu glod, şi a prefăcut mai degrabă decît de obicei ziua în noapte, cînd am zărit un cerşetor care căuta prin gunoaie să-şi facă un buchet de flori. Alegea cu grijă firele de crizanteme, dădea la o parte florile ofilite şi căuta să le strîngă cît mai potrivit într-un mănunchi de frumuseţe viu colorată. Mai pe urmă, cînd cerşetorul meu va fi plecat cu tot cu veselia buchetului său, un angajat al Salubris mătura înjurînd petalele care s-au scuturat, laolată cu nişte coji de cartofi şi doze de bere. N-am avut cum să nu mă întreb, noician, „Cum pătrunde spiritul în lume?”.

P.S. Şi cînd mă gîndesc cîte lucruri frumoase obişnuim să dăm, cu prea puţine regrete, la ghenă…

Iaşul unei nopţi de iarnă

Etichete

gînduri, iarnă, Iaşi, linişte, mîzgă, mers, oameni, pustiu, respiraţie, scîrţîit, singurătate, sărbători, zăpadă

E pustiu. Şi liniştit. Şi trist, cred. Iarna, în Iaşi, poţi auzi cum respiraţia scîrţîie. Şi dacă auzi acel scîrţîit te poţi simţi la adăpost. La adăpost de oameni, desigur, nu şi de gînduri. Căci gîndurile nu îngheaţă nici la mersul de năuc la 20 de grade sub zero prin zăpada încremenită. Poţi străbate Iaşul pe de-a dreptul, privindu-l aşa cum e el: oameni sigur nu ţi se vor ivi în cale, pe oriunde ai merge. Nimeni nu-ţi va ieşi în întîmpinare, nici cu un gînd bun, nici cu unul rău. Aşa că te poţi simţi tu însuţi. Iarna, în Iaşi, în preajma sărbătorilor, după ora unu nopatea nu te ai decît pe tine. De urcă temeperaturile peste zero, vei fi doar tu şi mîzga groasă care ţi se prinde nu doar de pantofi.

Cuvinte de acces la singurătate (II)

Etichete

absenţă, alteritate, celălalt, co-prezenţă, condiţie, destin, dor, dragoste, fericire, imposibil, memorie, nimic, Noica, posibil, prezenţă, reprezentare, sine, singurătate, suflet, tot

Dorul

Dacă mi-ar face plăcere să văd pe C., aş vedea-o mai des. Dar nu-mi dă o stare de plăcere, îmi dă una de fericire. Asta schimbă lucrurile. Bucuria e o limitaţie ce limitează, fericirea, una ce nu limitează. Am căutat-o în viaţă pe ultima, dar nu în această versiune.” (C. Noica, Jurnal de idei)

E culmea din suflet unde afectul este epurat de toate furiile, frustrările, pretenţiile, orgoliile, descumpănirile, aşteptările, dorinţele, instinctele şi demonii. E locul unde suspinul şi-a făcut un culcuş în braţele singurătăţii şi strînge posesiv la piept dragostea. Ce fericire bizară îl însoţeşte pe cel ce cade în această stare de dor! O fericire paradoxală care ustură, doare, muşcă, înţeapă şi siluieşte fiinţa pînă la o epuizare dulce-acrişoară. Ce frumoasă formă de fidelitate cu alteritatea se naşte din acest incest dintre sine şi reprezentarea celuilalt în sine!

Tot acest construct mentalo-sufletesc are o natură perfect paradoxală, traductibilă printr-o dihotomie antinomică nevoie-suficienţă: celălalt îţi lipseşte prea mult, dar ţi-e excesiv de prezent – fiindcă metafizic, el se află în tine într-o (re)găsire cu un ascendent care nu cunoaşte surogat sau echivalent. Tot ce se revarsă dinspre interior spre exterior este atunci nu o bucurie şi nicidecum un extaz, ci o fericire. Această fericire este largă cît poate conduce o privire spre nesfîrşit linia orizontului şi înaltă cît poate un om să-şi transceadă condiţia. Fericirea in absentia e comparabilă cu cea datorată prezenţei, diferind doar natura construcţiei ce se aşază pe fundaţia imaginaţiei, se înalţă ezitant pe stîlpii ştirbi ai memoriei, se bolteşte dureros sub arcurile nostalgiei, se tencuieşte neuniform cu impresii odată trăite şi se zugrăveşte cu gesturi (ne)întîmplate.

De prea multe ori ne chircim de dor ca de o durere de stomac cu spasme, atribuindu-i valenţa unei suferinţe fără sens, în loc să-l folosim drept un pretext-cadru pentru împlinire (ca un fel de posibil pentru imposibilul nostru) – în absenţă să trăim ca în co-prezenţă după exigenţele cele mai de seamă ale fiinţei, augmentînd frumosul şi bagatelizînd mizeria. Să preschimbăm slabiciunea şi abandonul în forţă şi iniţiativă. Astfel, să înlocuim Nimicul cu Totul, precum nişte demiurgi amatori care-şi contrazic temerar destinul.

Pedofilie în zăvoi (II)

Etichete

act didactic, aventuri, copii, disciplină, farsă, inventare, oameni, obligaţie, ordine, pedagogie, pedofilie, ploaie, plăsmuire, pădure, tineri, zăvoi, şcoală

Lecţia de plăsmuire din „locaţia” farsei

Copiii stau aburiţi, după termopane. Proptiţi pe scaune în poziţii de drepţi, ca la şcoală, ascultă cu ochi de peşte fiert pe oricine le-ar sta dinainte. De unde-ar putea şti ce-i afară cînd, constrînşi la claustrare, privirile le sînt estompate de corpuri de pază? „Liniştea, ordinea şi disciplina” sînt asigurate de profesorii şi de părinţii risipiţi printre ei, care intervin  la discuţii în locul lor. Nu cred, nu gîndesc şi nu află nimic. Coordonatorul le ţipă ceva şi dintr-o comandă toţi mărşăluiesc spre o altă „locaţie”, unde urmează să-şi reia aceleaşi poziţii. Acel „trebuie” ţine locul actului didactic şi a învăţăturii care să-i curenteze, scoţîndu-i din amorţeală. Îşi desfăşoară durata mecanic, sfîrşind în oboseala din care cîştigul ireal le este plăsmuit şi îndesat pe canalul raţiunii prin forţa falsei autorităţi. Ei nu vor nimic. Pentru că nu ştiu. 

***

Plouă cu stropi grei, chirciţi şi încăpăţînaţi. Perdeaua de ploaie e ca ceaţa de pe creierele tinere care mustesc în derută. Fără voia şi nu din vina lor. De ce-ar porni prin noroaie în căutare de poveşti, de ce s-ar pierde prin pădure în aventuri, de ce-ar vrea să întîlnească oameni stranii, simpli sau încîlciţi cînd sînt nu doar încurajaţi ori sfătuiţi, ci obligaţi să inventeze?

Pedofilie în zăvoi (I)

Etichete

bagatelă, copii, devenire, didactic, discipoli, elevi, fals, formare, formativ, impostori, impostură, legitimitate, mentori, minciună, profesori, ratare

Copiii, mentorii şi impostorii

Ignoranţa unora impune limita formativă a altora. Suficienţa de sine, susţinută şi printr-o funcţie publică de ocazie, legitimată prin întîmplare, poate însemna, la limită, ratarea conjuncturală a unor destine. Mă refer aici la acei oameni care ocupă funcţii „aberante” pentru competenţele şi pregătirea lor profesionale şi care impun unor „naivi” norme false. Mai mult de-atît, aceşti închipuiţi acţionează ca forţe represive pentru cei legitimaţi în a oferi direcţii, bagatelizîndu-i pe aceştia în faţa celor cărora pot beneficia de nişte linii directoare viabile în devenirea lor. Se perpetuează astfel o minciună gravă, esenţială, care oferă unui obiect o imagine absolut deformată. Înşelătoria este totală, de ambele părţi – într-o dublă rebutare – obţinută prin marginalizarea celor avizaţi. Vorbim aici de discipoli „păcăliţi” de maeştri total închipuiţi, fără pertinenţă în actul didactic, total străini de ideologiile şi formulele pe care le propovăduiesc. Sărăciţii habar n-au de farsa care li se joacă: li se pare că răul vine de la cei care le arată realitatea cu degetul. Fiindcă ei n-au de unde să cunoască realitatea şi minciuna „avizată” şi căldicică care le pică mult prea lesne la stomacul lor leneş de asolescenţi. Nu ar putea metaboliza adevăruri total străine de experienţa lor şi total exterioare instanţelor cărora li s-au supus pînă în prezent.

Limita formativă pe care o capătă se transformă în însăşi igoranţa celor care nu sînt în stare să discearnă între instanţele formative. Copiii sînt cele dintîi victime – cei cu ochii vii şi curioşi, adolescenţi cîrcotaşi şi neastămpăraţi, tinerii cu vulturul în sînge. Drama este doar a celui care îşi închiupuie că devenirea acestora ţine seama de identificarea conştientă a diferenţelor dintre impostură şi legitimitate.

Carnea putredă a fructului oprit

Etichete

apropiere, depărtare, fetiş, frumos, iluzie, vierme, vis

Habar n-avem noi ce privilegiu înseamnă distanţa pe care o avem faţă de oameni şi faţă de lucruri. Ce unică şansă de a vedea frumosul ne oferă privirea de departe, de dincolo, dindărăt. Ni se face poftă de carnea roşie care pare transparentă  şi apetisantă sub soare, şi întindem mîinile, ca nişte copii după fructul acela pe care-l vedem ca fiind fără cusur. Perfecţiunea închipuită ne magnetizează şi fetişizează obiectul pe care ne setăm obsesiv energia şi atenţia. Tînjim naiv după apropiere, crezînd că aceasta ne va augmenta sub formă de fericire minunea pe care o intuim, doar privind de după vălul nostru de iluzie. Nu ne trebuie scanarea cu raze X, pentru a vedea pe dinăuntrul obiectului cu potenţial fascinatoriu şi pentru ca în interiorul nostru să crească o falsă certitudine. Considerăm că ceea ce simţim, intuitiv, e de-ajuns.

În virtutea fetişului facem salturi mortale şi flic-flac-uri prin existenţă, doar doar am ajunge să posedăm ceea ce ne pare de neatins. Energia vitală pe care ne-o oferă substanţa obsesiilor este una care ne face să păşim prin viaţă cu entuziasm, ca pe bîrnă, ducînd totul pînă la limită, cu adrenalina în stare să ne rătăcească pe cele mai întortocheate cărări. Deşi aparent chinuiţi de alergătura şi de stretching-ul aproape inuman pe care-l practicăm cotidian, în virtutea credinţei că sîntem înscrişi bine pe drumul spre fericire, trăim însăşi fericirea. Esenţial este să nu ajungem niciodată prea aproape şi să ne trăim destrămarea visului văzînd fructul putred şi simţind viermele cum ne rămîne emetic în gît.

Mocirla de bun venit

Etichete

întoarcere, glod, gri, Iaşi, lleida, noroi, ploaie, revenire

Nu, nu am fost plecată din Iaşi. Doar m-am rătăcit într-o buclă temporală preţ de cinci luni, într-un oraş al contrastelor. La revedere, Iaşul nu m-a întîmpinat cu răceala străinătăţii unui spaţiu abandonat pentru o vreme, ci cu acea familiaritate a mocirlelor, a griului uniform şi autentic, lipsit cu desăvîrşire de contraste, a oamenilor pe care i-am găsit la fel de abulici şi de prinşi în propria mizerie cum i-am lăsat. Este ca şi cum după o aventură atemporală în care am flirtat cu Lleida cea delicată şi romantică, m-aş fi întors la bărbatul buhăit de băutură şi bătăuş, dar pe care îl iubesc în pofida păcatelor sale. Straniu, dar legitim sentiment de apartenţă al fiinţei la urîtul familiar care a conceput-o şi în care s-a conceput.

Iaşul e doar mai plin de păcate, pentru că în mocirlele lui cu noroi gros mai strînge şi cioburile de idealitate pe care i le-am păstrat din Lleida. Oamenii pe care tremuram să-i întîlnesc sînt de fapt mai departe decît îi simţeam din Spania pentru că sînt făcuţi din carnea de glod a mediului în care respiră. Iaşul e lipsit de culoare, e o pictură în pastel de gri, fără umbre adînci şi fără  lumini puternice, doar cu dimensiunea plană a chipurilor celor care nu ştiu ce-i seninul.

În Iaşi plouă cu pămînt şi ninge cu cenuşă, într-un aer căldicel care te izgoneşte la periferia sufletului, în starea de a te aşeza cu genunchii la gură şi capul în mîîini pe treptele de scară ale unui bloc ascultînd tăcerea golului din înăuntru şi din exterior pe care o împung insidios crengile ascuţite şi goale ale copacilor uscaţi de senzaţia de părăsire. Pesemne că acasă e pentru mine acel loc unde oamenii şi străzile nu lasă loc pentru culori şi nici pentru contraste, ci doar pentru stropitul cu noroi din cap pînă în picioare. Unde plînsetul lumii şi bucuria s-au topit în aceeaşi tăcere ori în acelaşi geamăt. Unde substanţele vitale şi clorofila nu se mai produc fiindcă fîntîna vieţii s-a înglodit prea mult pentru ca cineva să-şi bage picoarele s-o cureţe. Oamenii s-au obişnuit să trăiască din apa amestecată cu pămînt şi apoi să se scobească între dinţi de restul de pietriş. Soarele şi lumina nu au loc în acest peisaj existenţial. Cine ar vrea să vadă bucata de sticlă cu firide de idealitate pe care nororiul potenţat de raze ar face-o să strălucească?! Nimeni. Pe ieşeni, lumina care le-ar sări în ochi ca o tigroaică i-ar zgîria pe retină şi ar începe să vadă în contraste. Asta nu le-ar prii. În Iaşi, mocirla e ceea ce oamenii pot numi fără umbră de ezitare „acasă”. Nu, cu sigurnaţă că nu am fost plecată din Iaşi. Lleida a fost doar o iluzie, ca un ochi de apă limpede într-un deşert al fiinţei.

De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Trei zile în Madrid sau o istorie explicată pe ne-înţelesul turistului (I)

Etichete

Madrid, Nochevieja, Poarta Soarelui, Puerta del Sol, Revelion, turişti, vacanţă

La Poarta Soarelui, Anul Nou s-a întunecat de oameni

Punctul culminat

Un pumn s-a rotit în aer, impetuos, categoric şi spectacular. În jurul lui s-a căscat o arenă ad-hoc care găureşte intempestiv sandwich-ul uman format din peruci multicolore, asortate spiritului de sărbătoare lăfăit în spume de bere şi de şampanie, înmuiat în zeama celor 12 struguri pocniţi spanioleşte în gură şi absorbit în mirosurile de transpiraţie multinaţionale, de parfum de contrabandă, de hormoni scoşi din matcă şi combinaţi la întîmplare. Poc! Buf! 12 fix. Tocmai cînd Nochevieja îşi dădea ultima suflare dictată de bătaia ceasului din Plaza Puerta del Sol din Madrid, un domn „respectabil” cade de la pumnul unui negru înfuriat şi deasupra porţii cu ceas explodează cu şuierat primul artificiu din anul de graţie 2009. Ţipete de groază, de extaz filmic şi de euforie se amestecă pentru mai puţin de două minute cît ţine spectacolul madrilez într-o bucurie unanim artificială. Spectacolul a fost scurt, lipsit de adrenalină şi forţat orgasmic. Noroc de bătaia iscată care a condimentat mulţimea adormită în suc propriu. Clinc! Doi tinerei îmbrăcaţi ca de o noapte la un restaurant de cinci stele şi-au ciocnit paharele de cristal pe care le-au salvat miraculos de la sfărîmare şi s-au sărutat spectacular pe vîrful buzelor. Uraa!

Intriga

Cu o semnificativă doză de idealism livresco-ideatic, combinată circumspect şi ilegitim cu o doză şi mai semnificativă de snobism, tipic muncitorimii româneşti, m-am trezit şi eu să-mi petrec Revelionul într-o capitală europeană. Studentă însingurată într-o Lleidă înecată în catalanizare şi mai mult moartă decît vie în contexte de manifestare, am zis că poate Madridul „pur spaniol” (sic!) o să-mi deştepte un spirit care mi-a fost mereu cu totul străin: cel al distracţiei publice, cu chiuială şi scurgeri de alcool. Dar totodată să-mi arate somptuozitatea pretenţioasă şi opulentă a unei capitale de Mare Imperiu.

Chiuiala mi-a fost mai degrabă o chinuială împănată cu frustrare pînă la urmă, pentru că mi-am ales anapoda perioada în care să-i pot descoperi „spiritul”. Cu toate astea, cu harta în buzunar şi nu în mînă, Madridul mi s-a descoperit la răscruci, pe străduţe şi cu turnurile ce împungeau cerul de după colţ.

Expoziţiunea

Ocupat de turişti, fostul Mare Imperiu gemea asemenea unui colos căruia i s-a înscenat printr-o conspiraţie mondială punerea la pămînt şi arderea pe rug a spiritului. Deşi maiestuos, în preajma Revelionului, Madridul scîncea ca un copil frumos îmbrăcat, în preajma căruia s-au adunat prea mulţi curioşi care să se manifeste euforic şi admirativ, cu pupături lipicioase. Capitala Spaniei avea chipul hidos al unui mare tîrg artizanat inestetic de o sumedenie de tonete puse care-te-miri-unde, menite să atragă spiritul consumist. O afacere bine gîndită, fiindcă domnii turişti au pus imediat botul. Şi ce dacă pe noapte camera la hotel de o stea e 60 de euro, ne permitem şi trei fulare cu Real Madrid, două evantaie chinezeşti ori un tricou cu Don Quijote, fără a fi neapărat fanatici ori pasionaţi sau fără măcar a şti pe ce am dat banii.

Ce m-a surprins a fost faptul că opulenţa oraşului şi atractivitatea nu veneau din găteala de sărbătoare. Decorațiunile cu lumini madrilene erau incomparabile cu cele ieşene de acum vreo trei-patru ani. Adică incomparabil mai reduse. Pentru a se pune în valoare, Madridului nu-i trebuia decît o serie de spoturi pe clădirile antice, înzorzonate peste poate. Capitala Spaniei era pe cît se poate de naturală. Comerţul şi turismul erau parte din natura ei actuală, cu parfum de vechi, şi contribuiau, cumva, la strălucirea (im)proprie. Deci li se cădea şi dreptul la desfăşurare.

*** Va urma ***