Lichenii mei din vocabule

Etichete

alteritate, cuvînt, cădere, delir, fiinţă, gol, prăpastie, sine, singurătate, teoria chibritului

De ce te poţi prinde cînd te afli deasupra unei prăpăstii? De crengi uscate, de muşchi alunecoşi, de stînci sau de pietre care se prăvălesc indiferente. Pe sora mea au salvat-o lichenii, de care a stat agăţată ore în şir, pînă la întîlnirea cu acalmia şi abulia salvatorilor care nu i-au întins o mînă, ci doar o frînghie.

Pe mine ce m-ar putea salva de căderea în fîntînile reci şi în prăpăstiile întunecoase din mine? Într-un post anterior am spus că salvarea îmi este acea mînă de oameni care fac cît un plural, care îmi citesc gîndurile ca nişte magicieni şi care mă oblojesc într-una, ca pe un pui ieşit prematur din ou. Dar în afara de ei? Dacă ar fi, printr-un proces abstract şi simbolic să mă lipsesc de alteritate, cu ce aş rămîne? Ce licheni aş putea găsi la îndemînă, din punctul în care mă aflu? Lichenii mei sînt cuvintele. Cuvintele-aer, cuvintele-apă, cuvintele-cer, cuvintele-om, cuvintele-idee, cuvintele-gînd, cuvintele-pămînt, cuvintele-scris şi frazele care le leagă într-o osmoză, asemenea unui bandaj strîns în jurul membrului bolnav, care ustură şi vindecă în acelaşi timp rana cea mai grea.

Şi acum şi întrebarea… de ce cuvintele? Pentru că pe multe dintre ele le găsesc ciorchine pe suflet să mă hrănesc cu ele la vreme de foame de idei şi la dilatare de timpuri. Pentru că îmi sînt corabie cu motor în cazul unor diluvii de disperare şi furtuni de sentimente. Pentru că doar ele mi se aşază pe gînduri să-mi fluture stindardul iluziei cînd îmi irosesc privirea în gol. Pentru că ele îmi vorbesc de pe un suport rece dar mă lasă să le simt organic căldura. Pentru că joacă v-aţi-ascunselea cu mine şi mă lasă să alerg după forma lor ca să mă pot bucura că le-am găsit sensul. Pentru că deseori mă trădează şi mă ambiţionează să le recuceresc. Pentru că uneori nu le înţeleg şi trebuie să mă ridic pe vîrfurile eforturilor ca să le dau de capăt. Pentru că se lasă pe mîna mea şi falsează cînd gafez, ca să ştiu că trebuie să mă corectez. Pentru că mă păcălesc ca să învăţ ca de altă dată să mă prind mai repede. Pentru că mă ascund; se îmbracă şi mă îmbracă pentru a mă putea identifica în chip cameleonic cu ele. Pentru că se ascund; se camuflează în limbi neştiute şi mă determină să le urmez în ţări care îmi pun pe furiş în traistă îndrăzneli noi. Pentru că le pot folosi ca podoabe, ca încălţări, ca umbrelă, ca acoperiş. Pentru că mă pot îmbăia în ele ca într-o baie cu spumă sau pot afla în marea lor de semnificaţii gustul sărat al vieţii. Pentru că sînt limpezi şi curgătoare şi au sonoritate de fiinţă. Pentru că mă fac sociabilă, punîndu-mă în relaţie cu o sumedenie de persoane pe care altfel nu aş fi putut îndrăzni să le ating. Pentru că doar ele mă iau la dans cînd în horă, cînd în tango, pînă mi se înfierbîntă tîmplele şi simţurile. Pentru că îmi sînt camarade de joacă şi pot fi copilul care n-am fost niciodată. Pentru că ele au îndrăzneala pe care eu nu am avut-o niciodată de a exprima adevăruri. Pentru că odată scrise şi rostite nu se şterg ca sentimentele neîmpărtăşite sau ca gîndurile neexprimate. Pentru că ele au intimitate, dar nu suferă de pudibonderie. Pentru că fac şi nu spun. Pentru că nu renunţă să urmeze firul posibilului cînd eu mă instalez în catalepsia neantului. Pentru că deschid în locul meu uşi interzise şi mă obligă să pătrund în ungherele prăfuite din mine ca să fac curăţenie.  Pentru că mă aduc oricînd alături de cei pe care îi iubesc. Şi… pentru că pe firul lor, care pare că mă trage în sus, tot la alteritate ajung, de unde, privind în jos şi în jur, certitudinea tot prăpastia rămîne. Dar, privind în sus, simt că se aude o lumină. Doar că trebuie să găsesc, ca Iona, o burtă de cuvînt de spintecat ca să răzbesc pînă la ea.

Meşterul Manole s-a mutat în Lleida

Etichete

alteritate, Ana lui Manole, delir, lleida, Meşterul Manole, sacrificiu, singurătate, teoria chibritului

„Şi ce lucra ziua, noaptea se surpa…”, aşa se zice în folclorul românesc despre zădărnicia efortului unui hombre trabajador căruia destinul îi rîdea în nas. Despre inutilitatea străduinţelor în spaţiul universitar catalan s-ar putea spune că „ceea ce noaptea lucra, ziua se surpa”. Pentru că toate iluziile şi încercările consumate de-a lungul unei nopţi de traball sau de demersuri de auto-încurajare se prăbuşesc asemenea unor cărămizi abulice în virtutea gravitaţiei inexorabile, la fiecare manifestare a îndrăznelii de-a fi. Aşa că, ce să facă cel venit cu tremur în suflet şi foc în idei decît s-o ia în fiecare zi de la capăt în construcţia unui rost şi a unui contur într-un spaţiu în care oamenii sînt apropiaţi în aparenţă, dar potrivnici în esenţă. Să-şi reclădească, zi de zi, fiinţa în nefiinţă.

***

Să te faci că nu vezi cînd priveşti, să te faci că nu auzi cînd asculţi să te faci că nu înţelegi atunci cînd pricepi. Şi, mai ales, să faci acest lucru în fiecare zi în mod conştient, repetitiv, exasperant. Să te amăgeşti cu proprie voinţă şi bună ştiinţă. Să te străduieşti să nu citeşti în priviri, în gesturi, în manifestările suficienţei şi ale refuzului şi să înalţi zmeie colorate în disperare, în prostie lucidă. Să clădeşti castele de nisip din aceleaşi iluzii care cresc anapoda şi haotic asemenea unor flori fragile într-o mlaştină năclăită şi să vrei să locuieşti în ele. Să pretinzi să-ţi fie cald cu cerul deasupra, cu marea la orizont şi cu oamenii dragi alături cînd tu te adînceşti în vulcani noroioşi.

***

Adevărul sau realitatea sînt, în definitiv, o problemă de opţiune, la fel ca şi decizia sacrificiului. S-o zideşti sau nu pe Ana ta pentru „un ambiţ” de eternitate iluzorie, pentru un orgoliul de cucerire efemeră, pentru comfortul sufletesc sau ideatic al zilei de mîine. „Ana” nici nu are de ce să fie o fiinţă, poate fi o iluzie, un vis, o absenţă, o prezenţă sau o co-prezenţă. Legitimitatea şi oportunismul sacrificiului sînt de natură ontică şi nu ontologică.

Revenind. Pentru a clădi ceva, sacrificiul e în defintitiv inevitabil. Fapt aplicabil oriunde, oricînd şi în orice context. Nu e o tragedie, nici măcar o dramă, e un truism. La Universitat de Lleida o caut deja de două luni pe Ana, dar nu o găsesc, se pare că reuşesc să tranşez numai surogate, ca Jack Spintecătorul. Deja am sacrificat inutil o serie de iluzii. Îmi poate spune vreun meşter iscusit şi muncitor ce-ar fi făcut dacă n-ar fi avut-o pe Ana?

Cu spaniola la tranşat

Etichete

încăpăţinare, catalană, delir, eul meu, lleida, naţionalism, obstinaţie, românism, singurătate, spania, spaniolă, spaţii cultural-universitare, teoria chibritului, UdL

În Catalunya, masochismul suprem e să ţii morţiş să vorbeşti în spaniolă. Asta mai ales în mediul universitar, unde profesorii sînt îndeajuns de amabili să-ţi corecteze castellana entuziastă şi stîngace cu o formă adecvată în catalană.  Colegii vor fi şi ei deosebit de grijulii şi te vor sprijini cînd ai emis o frază cu sens şi semnificat în spaniolă pentru a ţi-o explica în catalană şi apoi a folosi ideea pentru dezvoltarea unui demers, a unei idei sau a unui proiect.

Culmea e că atunci cînd am aterizat în Lleida eram încîntată să descopăr hermeneutica încîlcită şi furăcioasă a limbii catalane fiind dispusă să înghit pe zi şase ore din acest ghiveci de spaniolă, franceză, portugheză şi română opărit la focul impetuos al naţionalismului (ştiut, dar necunoscut încă) şi denumit catalană. Mi se părea interesant. Mi-am zis că e amuzant să descoperi pentru prima dată curcubeul încordat în formă de arc de cerc al unei limbi alambicate şi caraghioase în dimensiunile ei gramaticale şi semantice. Asta, pînă la faza sufocării determinate de un demers universitar îmbîcsit de intenţii de îndobitocire şi de modalităţi subversive (eufemistic spus) de manipulare. Aşa că, pentru a-mi facilita neintegrarea mi-am zis că ar trebui să îmi încordez şi eu resorturile interiorităţii într-o revoltă şi să mă încăpăţînez să învăţ să vorbesc şi să scriu în spaniolă. Un trabajo demasiado difícil para una individa siempre atormentada como yo. Pero no importa. No pasa res nada.

Este ca şi cum ai dezvolta un afect lingvistic aberant şi ilegitim împotriva unei infuzii lingvistice autonome şi închistat-acaparatoare. Infuzie pe care o resimţiţi cu precădere într-un spaţiu ce ar trebui să fie translat sau transcendat în afara polemicilor politico-istorice. Însă totul se dezvăluie înseminat în realitate ca un apocrif ineluctabil. Iar tu, un amărît fără băgare de şi în seamă te pui în manieră aparent naivă de-a curmezişul realităţii pentru a-ţi motiva dezgustul de ea. Consecinţele declar însă că mi le asum, în manieră masochistă de asemenea. Oprobriul îl am, aştept condamnarea. Nu ştiu cum să-i zic însă nici în catalană şi nici în castellană, pe româneşte îi zice travaliu sau supliciu, nu sînt sigură exact. Cert este doar că e voluntar şi absurd.

 

P. S. Apologia catalană nu e pentru cei bolnavi de conştientizare. Să deduc, printr-un sofism, că totul e iraţional şi arbitrar şi că ţările catalane sînt populate numai de oameni sănătoşi?

Tu ce te faci cu ideea de cal?

Etichete

ideea de cal, Idei, Jurnal de idei, Noica, singurătate, teoria chibritului

Cum e să-ţi fii deopotrivă cel mai mare neajuns şi cea mai mare povară? Să te-ncrezi şi să nu te-ncrezi în nimeni şi nimic, să-ţi desenezi abstracţiuni pe peretele spiritului şi să crezi că sînt realităţi de pe mările lumii? Cum e să vezi lumina colorată în spectre şi să rămîi într-un ungher întunecat? Să fie totul un superlativ descompus, complicatul o emulaţie, simplitatea un hieroglif. Culmea un abis şi abisul un peron dintr-o gară pustie.  Religia orgie de gînduri. Iubirea şi însoţirea o mînă de idei.  Familia, de cuvinte. Prietenii o seamă de nume scrise pe coperte. Cum e posibil să nu mai poţi vedea calul, domnule Noica, îmi puteţi spune, cu siguranţă. Dar cum e să nu mai vezi nici calul şi nici ideea de cal, îmi puteţi zice?

Dilema singuraticului şi teoria egoismului. Exuvii

Etichete

delir, egoism, Idei, individ, oameni, singurătate, teoria chibritului, teorii

Obstinaţie. Cu obstinaţie refuză oamenii să accepte că sînt singuri. Se agaţă de un alt om, de alţi oameni, de o idee, de un animal, de un loc, de o epocă, de o posibilitate, de o speranţă, de un sentiment, de o obsesie, de o lipsă, de acte, de muncă ş.a.

Iluzia alterităţii este una dintre cele mai prolifice năluciri ale minţii umane, care funcţionează ca un airbag montat în viscerele speciei de cînd lumea şi pămîntul. Nevoia de surogat manifestată ca necesitate de întregire datorate unei lipse ontice şi ontologice constitutive îmi pare a fi singura trăsătură comună a umanităţii întregi (asupra lumii animale nu mă aventurez să-mi extind reflexivitatea, în necunoştinţă de cauză fiind). Aceasta din urmă corespunde şi unui paradox, şi anume, faptului că fericirea oamenilor provine din a da şi nu din a primi, deşi, pentru majoritatea această necesitate nu este însoţită de o conştientizare pe măsură. Dar, chiar şi în cazul lucizilor, conştientizarea nu exorcizează nimic din această nevoie de „altul” ci cel mult o rafinează sau îi abstractizează obiectul de raportare. Nici marii gînditori, filosofi nu au fost în stare să fie singuri, au avut nevoie de copii discipoli, copii idei, copii cărţi.

Culmea paradoxului şi cel mai elocvent exemplu pentru ipoteza mea se manifestă în cazul singuraticilor, care preferă singurătatea, o caută, o aşteaptă, dar cînd se găsesc în anima ei suferă din pricina faptului că sînt şi că nu pot sta singuri. Atunci se recurge la orizonturile compensative gen cărţi, filme care să păcălească eul, să-l fenteze printr-o poveste sau printr-o idee la care să se poată raporta. Singurătatea absolută şi totală nu poate exista. Şi pustnicul pe vîrful muntelui îl are ca alter pe Dumnezeu sau îşi are propria credinţă.

Altfel zis, omul nu poate trăi fără oglinzi, oricum ar fi ele: strîmbe, murdare, opace, antice. Trebuie să se reflecte în permanenţă, să se comunice în permanenţă, să se arate de o atare manieră unui altuia şi sieşi. „Teoria singurătăţii” este inextricabil legată şi de „Teoria egoismului”, întrucît nevoia de altul se reclamă ca pură necesitate a eului egoist: Am nevoie de tine pentru că eu mă simt singur, pentru că eu mă simt gol, pentru că eu mă simt fără rost. În centrul tuturor acţiunilor şi demersurilor noastre se află eul propriu, asta mai ales atunci cînd oferim, pentru că dînd ne îmbogăţim şi cu starea celuilalt, suprimînd astfel sentimentul singurătăţii din noi.

Dragostea, ca afect pozitiv, este sentimentul care dovedeşte că singurătatea nu este posibilă. Toată lumea iubeşte mai bine sau mai rău, mai cu sens sau mai fără sens, dar nevoia de iubire şi de transfer de iubire este cea mai convingătoare formă în care individul se dedublează prin intermediul lui „a da şi a primi”. Iubirea nu este nicidecum o ispravă a eului ci un act egoist, întors eminamente spre sinele ultragiat. M-aş putea aventura chiar în afirmaţia că cele mai pozitive sentimente sînt cele mai egoiste, pentru că ele îmbogăţesc cel mai mult eul individual. Astfel, dragostea, preţuirea, grija, admiraţia – la prima vedere sentimente adresate alterităţii, sînt, concret, punga de oxigen care ne asigură buna funcţionare a viscerelor. În schimb, sentimentele negative ca ură, ciudă, invidie, dezgust sînt cele care împuţinează eul şi de natură masochistă fiind prin excelenţă devin premise pentru instituirea sentimentului devorator al singurătăţii.

Din perspectiva expusă pînă acum, desemantizatul de-acum „te iubesc” devine forma supremă a egoismului şi reflexul singurătăţii neconsolate, nesubtilizate, nemetamorfozate, nesublimate. Grija pentru altul e preocupare de sine şi nevoia de expansiune a eului, de lărgire a graniţelor fiinţei şi de depăşire a limitelor fondului intim şi fondului intim-străin.

Nu se pune problema de condamnare sau de absolvire aici, pentru că, fără excepţie, întreaga umanitate suferă de singurătate şi de egoism. Ceea ce diferenţiază esenţial indivizii este nivelul de luciditate, însă nici abstractizarea nu poate funcţiona ca o formă de salvare, ci, din contra, de condamnare definitivă în meandrele visceralităţii care, în mod normal ar trebui să fie ferite de iluzia epidermei care înfăşoară procesele fundamental-umane în esenţă, dezgustătoare. Concluzia ar fi că fericirea este cultul epidermei, aşa că, păziţi-vă pielea!

Iau toate pietrele cu mine

Etichete

delir, demers, plecare, teoria chibritului

Acuşi plec şi n-am reuşit să renunţ la nici o piatră. Le pun pe toate la bagajul de mînă şi ce nu mai are loc, las la cel de suflet. Poate că dintr-un impuls masochist m-aş putea gîndi să le atîrn pe toate la gît, dar simţul estetic mă împiedică să comit un asemnea act demonstrativ. Pesemne voi avea tot timpul din lume să le plimb pe străzile Lleidei şi cu siguranţă voi mai aduna de pe acolo unele noi – strălucitoare şi perfect sferice, şlefuite de mîini fine şi gînduri aspre sau neregulate şi colţuroase, înţepătoare, înşirate pe fir de undiţă, neglijent, după voia naturii şi-a tipului de clipă.

Mă voi plimba împodobită, cu fruntea sus şi mulţi nici nu vor şti ce pietre duc, cît de greu îmi atîrnă, dacă piatra soarelui mă arde sau dacă din pricina pietrei lunii nu pot adormi noaptea. Mă bazez pe faptul că oamenii nu au pasiunea să-şi ascută simţul observaţiei şi nu mă vor privi ca pe o statuie de piatră sau ca pe un om de sticlă. Deocamdată stau liniştită la gîndul că voi trece neobservată sau cel mult voi fi confundată cu un om de teatru sau c-un clovn scăpat de la circ. Poate atunci voi avea chef să mimez

Sindromul struţului

Etichete

ars poetica, delir, teoria chibritului

Recitind cîteva dintre posturile anterioare mi-am dat seama că în privinţa stilului mă feresc de persoana întîi ca de o măciucă după cap. Adică prefer să forţez detaşarea gîndurilor de mine într-o disperare de eludare a penibilului datorat unui exces de intimitate în text. Pe de altă parte, generalizarea e la rîndul ei injustă. Depersonalizarea e ca băgarea capului sub nisip după ce ai comis o poznă şi o lepădare ruşionoasă de prea-plinul de sine – o golire intempestivă şi forţată ca o formă de perversitate a egocentrismului.  E instrumentalizarea scrisului, folosit ca un mijloc de descărcare şi de creare a unui univers autonom, paralel cu eu, cu tu şi cu ei, perpendicular sau relativ în spaţiu, fascicul convergent sau divergent, linie, punct sau plan, în funcţie de puterile condeiului magic de la clipa t(0).

Mă regăsesc în postura ingrată de a găsi o justificare a formei textelor, încadrîndu-le forţat în cea mai liberă de constrîngeri specie publicistică, tableta. Se impune judecata individualistă a faptului că poate fondul e îndeajuns de permisiv pentru a se plia pe toate persoanele şi de a transcede în timp complexul struţului, la clipa t(n) cînd ideea va fi înfăşurată estetic într-un cocon de cuvinte.

Bagajele rude cu numărul pi

Etichete

nostalgie, plecare, teoria chibritului

Orice trecere într-un dincolo sau într-un alt aici – numită generic plecare sau schimbare – e musai preîntîmpinată de o oprire moromeţiană pe o piatră de hotar şi însoţită de luarea capului în mîini. Aşa începi să numeri oameni, obiceiuri, locuri, griji, temeri, întîmplări, nostalgii, obişnuinţe, sentimente, stări, obiecte, tabieturi, neputinţe  – toate dragi şi indispensabile, unele chiar constitutive – şi vezi că se adună prea multe ca să le poţi strînge în vreo valiză sau măcar… într-un singur gînd, într-o singură gură de aer sorbită cu nesaţ din interiorul graniţelor orizontului domestic ştiut. Travaliul de a încerca să iei cu tine tot e comparabil cu demenţa unui matematician care ar vrea să numere toate numerele reale dintre plus şi minus infinit sau să-ţi tapeteze locuinţa cu toate zecimalele numărului pi. Dar, deşi luciditatea îţi sabotează efortul, tu te încăpăţînezi să îndeşi cu două mîini, să transpiri, să te oftici, să te dai cu fundul de pămînt şi în cele din urmă să izbucneşti într-un plîns prelung, cînd îţi dai seama că nu tu eşti cel care hotărăşti ce iei cu tine şi ce laşi acasă. Selecţia o face altcineva pentru tine, tu doar contabilizezi vămile pe care începi să le plăteşti cu mult înainte de a ajunge măcar în dreptul graniţei şi să-ţi induci supliciul.

Doar la ideea trecerii dincolo, devii asemeni unui călător în deşert care halucinează, îndulcindu-şi sau înveninîndu-şi vedeniile despre ce ar putea fi îndărătul unei dune opace de nisip. Tinzi să consideri nevăzutul transparent, să ţi-l proiectezi ideatic pînă la epuizare, în timp ce mergi tîrîind cu tine bagajele prea multe şi prea grele care-ţi deformeză ţinuta şi atitudinea în faţa noului. Ce nu vrei să ştii că urmează e momentul cînd vei bătători cu piciorul graniţa dintre noul aici şi vechiul acasă, cînd vei deveni liber în conştiinţa ta de lucrurile neesenţiale sau nepotrivite pe care le-ai luat cu tine.

De ce cînd alegi să pleci simţi că parcă te duci de bună-voie la un război, gata împuşcat într-un picior şi întrebîndu-te fără sens „De ce?” Pentru că într-adevăr te-ai băgat într-un război animat de un spirit belicos neconştientizat – unul greu, cel mai greu, cu tine însuţi. Se poate să fie nevoie să-ţi amputezi anumite obişnuinţe, să ţi se cangreneze anumite sentimente sau se poate lăsa cu vărsare de gînduri. Însă poate va fi o cale de vindecare şi de cicatrizare pentru a deveni dintr-un simplu călător năuc într-un deşert, un luptător  cu decoraţie de merit care nu va mai trebui să-şi caute puterea printre miile de bagaje, deşi ştie că pe Ea oricum a lăsat-o acasă, în dulapul cu lucruri de ocazie.

Domnului Plictis, cu dragoste

Etichete

delir, lene, plictis, teoria chibritului

Cei care spun că lenea nu doare înseamnă că nu au fost niciodată bolnavi; n-au fost niciodată încarceraţi în Neagra plictisului greu şi păstos ca un fum radiocativ care îţi pătrunde în toate măruntaiele şi te paralizează fără drept de apel. Plictisul este torţionarul suprem: îţi smulge clipele pline de rod şi pe care le-ai putea trăi, dă cu bîta în lucrurile esenţiale, te rade rapid din societatea, îţi pierde urma pentru prieteni, te pune cu botul în propriul căcat, îţi ţine o lumină goală în ochi pînă te orbeşte, te picură cu ceara timpului dilatat şi te lasă în pielea goală a fără de rostului. Mai mult, el te face abulic, îţi paralizează voinţa, îţi provoacă halucinaţii şi te determină să arunci în eter fiecare vis şi să-ţi negi fiecare ascensiune. E fratele mult mai versat al alcoolului şi ruda mai blîndă a stupefiantelor, care însă nu dă nimic de la sine: nici uitare, nici euforie şi nici un somn mai trainic noaptea. Culmea e că plictisul îţi ia tot, dar te lasă lucid însă handicapat – te preschimbă în ceea ce s-ar putea numi legumă, mort umblător, umbră sau stafie.

Plictisul n-are taine şi n-are limite; e multiform, prodigios şi odată instalat confortabil nu se mai lasă dat la o parte. Este asemenea unui virus care stă pitit şi nu vorbeşte decît în dialectul lipsei de chef pentru orice, a oboselii cronice, a renunţărilor succesive, a lipsei şi refuzului travaliului, a mulţumirii cu puţin şi a tiradei deconstructiviste a inutilei comparări cu ceilalţi.

Plictisul nu-i tot una cu plictiseala. Plictisul e pervers, e ca balaurul cu cinci capete sau precum căpcăunul cel rău. Are profunzime de cîmp şi e mai adînc decît Groapa Marianelor cînd te scufundă în el. E greu şi acaparator ca un caşalot eşuat, blînd ca un cîine pus în lanţuri, temerar ca un soldat tălîmb întru insurecţia redutei de-o şchioapă.

A te lăsa pradă Plictisului înseamnă a te seda, a te logodi cu Soră-sa de drept, Lenea şi a-ţi ţine impudic mîna cu verigheta la vedere – ca să nu te mai ia nici Dumnezeu, nici Dracu.

Draci. Apud la o enciclopedie

Etichete

delir, draci, nervi, teoria chibritului

Criză de nervi sau draci, adică augmentarea realităţii din perspectiva interiorităţii. De chestii din astea oamenii se păzesc prin ascundere, prin nepăsare sau prin bagatelizare. Dar cel mai adesea prin refuzul conştientizării (aplicat asupra lor sau asupra altora).

În fapt, dracii (sau nervii) sînt cele mai legitime şi mai pline de fiinţe entităţi din sinele profund al unui Eu. Ei conţin deopotrivă încărcarea şi descărcarea, piscul şi abisul unor stări şi evenimente. Provin din Eu, dar în surclasează şi îl supun fără cerere şi fără drept la replică. Dracii sînt ca orgasmul – îţi încordează toate resorturile fiinţei, intră în stăpînirea viscerelor şi anihilează raţiunea (al dreacu draci!) – şi cînd crezi că te omoară, te mai lasă într-o manieră imbecilă cu răsuflarea tăiată, în aşteptarea iminent-perversă a revenirii raţiunii din stand-by.

Pe lîngă teoria chibritului, stăpînesc foarte bine şi teoria dracilor şi a mamei mă-sii (după cum se poate observa), precum şi a rudelor apropiate lor. Asta pentru că ursitoarele au fost darnice şi mi-au lăsat în paporniţe un vulcan în suflet şi nisipuri mişcătoare în creier.

Revenind. Dracii sînt puri şi autentici. Sînt limpezi şi transparenţi. Nu se fardează, nu disimulează şi nici nu se cenzurează. Ei sînt acei noi pe care din pricina lucidităţii nu putem decît să îi mimăm. Dracii au curaj, au atitudine, au personalitate, au individualitate. Nu ţin cont de vecini cînd fac „panaramă şi scandal”, nu au principii artificiale, nu au ierarhii pe criterii consacrate de păr alb sau mai puţin alb, nu au anxietăţi şi n-au nici fund să-i doară. Sînt liberi şi puternici. Deşi au coadă nu şi-o bagă în borşul altora. Îşi văd de spumele lor de la gură, taie în carne şi spînzură armata tuturor surogatelor. Nu degeaba se spune că dracul e gol; e gol de ceilalţi şi plin se sine, aşa cum ar trebui să fie orice sine care nu se lasă îmblînzit de stăpîni închipuiţi.