Viscol pe patinoar

Etichete

iarnă, oameni, sentimente, viscol

Stăm, fiecare de o parte a ființei lui și-n colțul său de lume. Nu ne privim în ochi și pretindem că nu ne simțim. Atingerile nu ne mai pătrund, carnea ne e rece și înverșunată ca sufletele. Nu ne mai înțelegem. Dintr-o dată sistemul de decodificare a gândurilor și gesturilor nu mai funcționează. Sistemul a fost perturbat și pus la pământ de-un cod roșu. Acea furtună așteptată care pândește orice flacără care-a apucat să ardă din senin.

Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi.

De atunci între noi e doar viscol. Un viscol în care suflăm vorbe amare, în care ne expunem orgolii și afișăm indiferențe. Un viscol în spatele căruia ne ascundem și în fața căruia ne umflăm pieptul. Îl înfruntăm, ca pe viață. Sau, cel puțin, așa pretindem. Nu ne lăsăm îngropați sub zăpezi. Doar suntem mai puternici decât stările noastre și decât sentimentele ce ar putea să ne rostogolească în afara zonei de control, ca pe niște bulgări de oameni. Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi. Doar am învățat lecția, nu? Din cărți sau din viață. Trebuie să fim tari, tari. Mai degrabă să patinăm pe ideile și obsesiile noastre, decât să alunecăm în vreo nouă aventură care să ne-ntoarcă sufletul cu roțile în sus și să ne exileze în șanțul existenței noastre. Să ne punem așadar cauciucurile de iarnă și lanțurile în jurul pornirilor necuvenite, ca să rămânem pe drumul de la care credem că ar fi bine să nu ne abatem.

E-atât de cald în patul nostru rece, e-atât de bine în fotoliul de lângă soba obișnuințelor, încât de ce ne-am avânta să alergăm unul spre altul prin zăpezi și să punem, din nou, paie pe-un foc care ne va mistui și se va stinge? De ce ne-am lăsa spulberați când, din spatele geamurilor care au așezat un univers întreg de incertitudini și precauții între noi, părem atât de întregi?

Reclame

Ice Bucket Challenge. Versiunea pentru sentimentali

Etichete

despărţire, iarnă, ice bucket challenge, rece, sentimente

De astăzi ne lepădăm de sentimente. De încrederea oarbă, de dăruirea totală și de afectele pozitive. Înlocuim, ca-ntr-un troc perfid cu noi înșine, lipsa de măsură, cu un calcul rentabil. Nu mai turnăm gaz pe foc, ci stingem focul cu o găleată de luciditate. Ca în loc să ardem de pasiune, să mocnim de frustrare, asemeni unui jar nestins. Exaltarea o prefacem în indiferență, dragostea în nepăsare. Nostalgiile, în judecăți negative. Iluziile și neîmplinirile, în planuri de viitor. Peste amintiri turnăm plumb încins. Lacrimile le înghitem sub pleoape și ridicăm sprânceana a îndoială. Ne reperăm orgoliul și ne restabilim demnitatea. Gata cu umilința și cu agățatul de vreo falsă speranță. Nu mai plutim, ci ne-nfigem categoric picioarele în pământ. Nu mai întindem mâna ca să ne fie ținută, ci izbim cu ea în masă. Ne ridicăm din genunchi și ne îndreptăm spatele. Fuga inimii o oprim în menghina rațiunii. Nebuniei îi răspundem cu o analiză la rece. Ne apretăm sufletul boțit c-o doză șoc de gândire rațională. Haosul din noi îl încorsetăm într-o ordine forțată și într-o strucură rigidă ca de beton armat. Închidem toate ușile și geamurile care sunt deschise. Stingem și ultimele lucruri care mai rămăseseră aprinse. Intrarea pe teritoriul ființei noastre se va face de-acum pe bază de cartelă, contra cost. Pe tava pe care-a fost sufletul nostru va sta nota de plată. Nu mai oferim și nici nu ne mai oferim (pe) degeaba. Nu ne mai dorim vizite inopinante de la sentimente nepotrivite.

Omul puternic știe că sentimentele sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului.

Fiindcă ce sunt sentimentele altceva decât apanajul firii slabe, a omului slab de înger și sărac cu duhul? Ce fac ele altceva decât să înmoaie, să facă din omul puternic o creatură vulnerabilă? Omul puternic nu-și îngăduie să piardă contactul cu sine și cu realitatea. Nu-și dă masca jos, nici la culcare. Și știe, că ele, perfidele i-ar da-o jos, în somn, pe nesimțite. Știe că ele, ticăloasele, mint și-nșeală conștiința și păcălesc rațiunea. Se agață de cine nu trebuie și rămân captive acolo. Omul puternic știe că sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului. De aceea omul puternic alege să nu mai simtă nimic și uită, chiar, că sentimentele există. Nu doar în el, ci și în alții. De aceea, del mai adesea omul puternic e glacial. Chiar rece.

De astăzi suntem reci. Gândim la rece. Acționăm la rece. De astăzi, de când a intrat iarna-n toamnă și e frig. Și avem mâinile, picioarele și coapsele reci. De astăzi, de când toamna ne învață să ne lepădăm de sentimente cum se leapădă copacii de frunze, sub vântul care îi șficuie. De astăzi e gata cu vânarea de vânt. E gata cu noi și cu toamna capricioasă din noi. De astăzi ne lepădăm de sentimene ca de Satana, ca să facem un pact cu îngerul morții: că de data aceasta, iarna va locui pentru totdeauna în noi.

Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Prăbuşiri la bursa afectelor

Etichete

adevăr, afecte, bursă, cotă, faliment, gînduri, indice, manipulare, piaţă, schimb, sentimente, tarabă, trafic, trăiri, vînzare

Sînt un prost negustor de suflete. Nu ştiu să vînd adevăruri. Nu ştiu să fac trafic cu afecte. Nu cunosc preţul pieţii cărnii de gînduri, habar n-am ce ar trebui să însemne cota şi indicele de la bursa trăirilor unui individ. N-am nici o idee despre cum ar trebui să se realizeze vreo negociere între sentimente, nu ştiu cum ar trebui cotate minciunile pentru a obţine profitul. Cota de piaţă nu ştiu să o urc cu preţul nici unei manipulări, nici unei deghizări a adevărului. Nu sînt capabilă să-mi înşir afectele cele mai semnificative pe o tarabă şi să strig în gura mare „Luaţi de-aici, trei la zece mii!”. Nu le pot eticheta cu o valoare fixă şi promova pe unele în detrimentul altora, pentru a-mi servi interesului de acumulare. De fapt, nu ştiu ce caut în această piaţă, ce îmi închipui că vînd, de ce mă trezesc făcînd tranzacţii fără sens. De fapt nu vroiam să vînd nimic, nu vroiam să fac troc şi nici schimb, nu-mi doream nici să primesc ceva. În schimb am pierdut totul. Cine m-a pus să ies pe piaţă cînd de vînzare nu puteam fi nici măcar eu?

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Ce n-am pierdut

Etichete

alteritate, bucurie, cărţi, destin, empatie, fiinţă, gînduri, Idei, mirare, oameni, panaceu, pierdere, regăsire, sentimente, sine

Descopăr cu mirare şi cu o vie bucurie că nu am pierdut chiar tot. Dacă adîncindu-mă în depresie, dezamăgire, înfrîngere, abandon, izolare şi nihilism am înstrăinat de fiinţa mea legătura empatică ce mă ţinea prinsă de cîţiva dintre oameni (şi care mă ajuta să ies din stările de paranoia şi angoasă), se pare că nu am pierdut şi propensiunea de a găsi, în cele mai cumplite momente de nebunie şi însingurare, acele cărţi care să se muleze ca o a doua piele pe natura profundă a sinelui meu. Care să-mi exprime inexprimabilul cînd mi-am pierdut cuvintele şi să-mi reflecte chipul cînd oglinda mea interioară s-a prefăcut în zid. Să-mi regăsesc gîndurile în altă parte decît le-am rătăcit, să-mi cresc ideile altfel decît îmi închipuiam şi să-mi trăiesc sentimentele altfel decît mi le-am provocat. Ce senzaţie de straniu confort oferită de un panaceu la îndemînă, care mă face să simt plăcerea ca formă de a ieşi din durere pe o uşă secretă! Cumva, mă bucură şi mă sperie această formă de alteritate care mă face din nou vie, parţial, pe dinăuntru. Pentru că ştiu că la un moment dat, nesăţioasă cum mă ştiu, îmi devine insuficientă. Şi iar mă văd ducîndu-mă să mă arunc în gol de nebună, să-mi încerc inutil destinul printre oameni.

Războiul de secesiune a sentimentelor

Etichete

afect, împotrivire, belicos, bătălie, dragoste, luptă, masacru, provocare, redute, război, secesiune, sentimente, teritorii

Ceea ce-avem ne prisoseşte. Ne este plictis, sufocare, chin, dezgust. Pentru că ne place ipostaza de cuceritori, iubim asediile şi războaiele mai presus de orice platitudine sinonimă păcii. Ne motivează redutele cele mai înalte, teritoriile cele mai bine păzite şi fiinţele imposibil de supus. Ţara noastră de baştină are graniţele sufocant de strîmte pentru avîntul nostru interior, iar indivizii ce ne înconjoară ne sînt atît de-aproape, încît prea uşor îi confundăm cu nişte paraziţi. Paradoxal oarecum, nu ne orientăm însă spre vreun tărîm mirific, ci tot spre unul colcăitor – e singurul care ne-ar putea justifica războaiele împotriva tuturor şi a noastră înşine. Altfel, cum ne-am putea masacra constant în virtutea unei bune credinţe, renaşte apoi din propria mizerie, îmbăiaţi în propriul sînge, pentru a porni de fiecare cu un chip nou spre următoarea bătălie?

Ne place al dracului împotrivirea, ne extaziază provocarea şi ne magnetizează neprevăzutul. Înfrîngerile suportate sînt o specialitate în sînge pe care o preferăm mai presus de toate, condiţia fiind doar ca lupta să fie dreaptă şi duşmanul cel mai vajnic dintre toţi – astfel încît, tot ceea ce am dobîndit sau am pierdut să se investească de sens. Ceea ce ni se se serveşte pe tavă, fără să fi fost în prealabil supus osîndei şi carnagiului, ne provoacă scîrbă. Ne strînge stomacul şi ni-l scoate de la inimă pe cel ce ni se oferă aşa, facil. Carcera temporară o trăim cu voluptate, ca pe o premisă pentru a trezi în noi dorinţa de libertate, care în lipsa constrîngerilor, ar rămîne condamnată într-o latenţă.

Disperarea şi furia ne sînt motoarele existenţiale pe care le putem ambala la maxim pentru a ne propulsa în existenţă. Ne impulsionăm astfel prin răzvrătire, inducîndu-ne o perpetuă stare de asediu care să ne ţină în viaţă. Convinşi de ura noastră şi acaparaţi de înverşunare dăm din coate ca şi cum am trage cu arma. În determinarea noastră şi-n virtutea spiritului belicos, ne luptăm de fapt ca să ne ucidem programat şi sistematic toate sentimentele. După război ne alegem însă doar cu schijele implantate în suflet ale unei iubiri prea mari.

Tristeţea de după

Etichete

amărăciune, bucurie, iluzie, neîmplinire, pepinieră, sentimente, suflet, tristeţe

Finalul meritoriu al unui supliciu asumat nu e un foc de artificii sau un alint după care ai tînjit prea mult. E un pumn în inimă, o lovitură de teatru sub centură şi o eludare conjucturală a manifestării bucuriei. Este punctul de la care energia vitală se scurge din tine ca un lichid de-acum nefolositor, întrucît nu mai lubrifiază nici o speranţă şi nici veleitatea vreunei împliniri. În lipsa lucrului mecanic motivaţional, fiinţa ta se dezhidratează instant, căpătînd o uscăciune şi-o rigiditate cadaverice, întrucît simte că nu are să mai primească nici un corpus de iluzie pe care să-l metabolizeze.

Nu mai trebuieşti nimănui, nu mai ai nici o justificare. Tocmai ai fost spînzurat în laţul unui vis. Rostul tău s-a consumat prea repede, ca un fapt derizoriu, iar premiul tău a fost căderea bruscă în propriul neajuns. Alături ţi-a fost doar plăsmuirea celui pe care ţi l-ai fi dorit în preajmă. În jur, circul obişnuineţelor precare nu şi-a stăpînit iureşul pentru a-ţi lăsa ţie loc de orgasm. Ci loc doar de-un zîmbet scurt şi amar, trăit cu jumătate de suflet.

Te-ai trezit peste noapte cu o coroană de spini prinsă-n viscere. Cu un neant crescîndu-ţi de capul lui, în centrul fiinţei. Te-ai pomenit beat de tristeţe şi nemaipomenit de singur pentru că ai ingerat o supradoză de amărăciune. O pepinieră de sentimente, oameni, lucruri, nădejdi primise verdictul de a continua să fie ferecată pe viaţă. Cu un conţinut ce avea să rămînă ascuns prin reprimare chiar şi deţinătorului de drept. Acesta nu avea să facă vreodată uz de el în scopul mercantil al vreunei forme de manifestare publice a bucuriei. Avea să-şi strîngă ochii, ascunzîndu-şi averea după pleoapa unei sărăcii prefăcute.  

Eşti invitat să petreci. Să-ţi petreci bucuria spre gropa unde se adună toate întîmplările neîntîmplate.