Licenţiată în erotism

Etichete

erotism, pornografie, studii, UdL, Universitat de Lleida

Cu toate greutăţile şi împotrivirile fel de fel pe care mi le dă traiul ca student „de intercambio” în Lleida, mi-am găsit o motivaţie puternică să mai zăbovesc la UdL încă un semestru. Scopul este evident formarea mea intelectuală şi profesională, multi şi inter-disciplinară, precum şi demararea unui proiect de cercetare care să sondeze profunzimile unui domeniu tabuizat prea multă vreme. Despre ce e vorba, vedeţi în imaginea de mai jos.

„Erotism - artă şi lietartură. Preţul cursului: 45 euro”. UdL, la un afişier din Edifici Rectorat, lîngă secretariatul de la Facultat de Lletres

Mă gîndesc să o conving şi pe Mihaela să mai rămînă şi ea un semestru cu mine, poate înţelege odată care e diferenţa între pornografie şi erotism.

Limba e pentru dragoste

Etichete

îndoctrinare, catalană, Catalunya, dragoste, dragoste de ţară, limba română, România, spania

De o lună sînt cea mai frustrată şi mai îndrăgostită fiinţă din lume, atît de îndrăgostită încît aş fi în stare să accept orice provocare, oricît de îndrăzneaţă, numai să fie în limba română. E vorba, evident, despre o dragoste autentică de limbă şi de o frustrare lingvistică şi mai autentică, manifestată în raport cu un naţionalism catalan ieşit de sub orice simţ al ridicolului.

M-am săturat de atîta pornografie promovată prin toate canalele şi tipurile de producţie media şi, vulgar spus, pe cale orală. Concret, cel mai „porno” schimb de replici ever: înregistrat la un curs educativ la Universitat de Lleida despre concepte operaţionale narative în film: „En el futuro tots parlan en catala?/ – Si, si, es una llengua universal!”. Faptul că era vorba de un film SF e mai puţin relevant în acest context (în film fanul FC Barcelona care vroia să se sinucidă pentru că echipa favorită avea să piardă în viitor cu Real Madrid cu 0-10 era construit de manieră realistă şi foarte serioasă), date fiind multiple surse şi forme de manifestare ale aceleiaşi obsesii.

Să detaliez, dar mai întîi cîteva precizări. Catalunya nu e în Spania decît geografic. Toată lumea din Catalunya e cunoscătoare de castellană (spaniolă) dar refuză firesc, convins şi cu obstinaţie să vorbească. Cu studenţii străini, autohtonii sînt foarte atenţi să le ofere fel de fel de facilităţi şi gratuităţi pentru învăţarea catalanei. Însă, dacă pe vreun masochist îl pune dracu să încerce să înveţe sau să se exprime în catalană  şi în mod nevinovat va greşi amestecînd cele două limbi al naibii de similare – castellana şi catalană – va fi supus oprobriului public şi general al privirilor dezgustate pentru „crima” comisă de a fi aglutinat ilegitim două limbi istoric, cultural (pînă şi lingvistic ai putea crede!) antagonice.

Singura seară în care chiar m-am distrat cu poftă aici a fost aceea cînd am fost martoră la o piesă de teatru despre Erasmuşi organizată de Serviciul Lingvistic, din care răzbătea forţa auto-ironiei, ceea ce nu aş fi putut crede despre catalani după un tur al Barcelonei care parcă ar fi fost un tur al Catalunyei. Replică cheie (cheie ironică însă de această dată): „Catala es la llengua de tot: des tratates filosofico a novelas pornograficos”. De aici, ce şi-ar putea dori mai mult studentul Erasmus, „che es una classe de mamifero”, decît „porno en catala”?

Aşa că am hotărît că dacă tot catalana „es una llengua universal”, „ara i en el futuro”, voi refuza să citesc vreo bibliografie care-mi va fi recomandată în castellană. Şi voi spune, parafrazînd tiparul prostituţiei „erasmice” – „la mine sau la tine”- , cu dragostea de limbă învăţată aici şi din păcate nu în ţară:  „în română sau în catalană?”

Dacă ţipi, te văd!

Etichete

funny, ha-ha, tîmpenii

De cînd am ajuns aici am remarcat deosebita grijă a autorităţilor şi complexitatea serviciilor pentru persoanele cu handicap, fapt eminamente lăudabil.

Văzînd afişul de mai jos am înţeles şi de ce majoritatea bătrînilor au ochelari foarte moderni şi nu îţi răspund cu „huh?” la o eventuală întrebare.

Însă îmi rămîne o nedumerire…. de ce sînt atît de mulţi tineri care poartă ochelari?

„Ochelari gratis, la cumpărarea unui aparat auditiv”

Dacă mă las de fumat, ţi-o sug

Etichete

anti-fumat, campanii UE, fumat, sex, ţigări

Faptul că fumătorii sînt pe cale de dispariţie e de-acum o certitudine. Se pare că toate campaniile iniţiate sub diverse auspicii şi slogane, cu fonduri phare sau non-phare, UE sau non-UE au avut un admirabil succes, astfel încît, în curînd, nu vom mai vedea picior de fumător în comunităţile în care vieţuim. Cei care totuşi vor persista în nebunia lor vor fi deportaţi în lagăre de concentrare prin Africa, unde vor fi gazaţi cu gudron, nicotină şi monoxid de carbon. Şi astfel vom vedea pe străzi şi prin crîşme numai oameni cu un apetit sexual debordant. La serviciu, în pauzele de masă, femei şi bărbaţi nu vor mai ieşi la o ţigară ci… la o partidă de sex oral. Beneficiile sînt evidente: oamenii vor fi mai relaxaţi, mai puţin frustraţi, mai sănătoşi (se ştie că sexul bine făcut = sănătate), vor avea un ritm de lucru mai susţinut, performanţe mai evidente pe toate planurile, rata natalităţii se va îmbunătăţi (cei cu pauze de masă mai lungi vor aduce în acest sens o contribuţie esenţială).

Nici nu mi-am dat seama pînă acum unde stătea cauza atîtor nemultumiri şi probleme existenţiale şi cotidiene. Am înţeles de ce nivelul de viaţă din Vest e mai ridicat: pentru că pe aici sînt mult mai puţini fumători ca la noi. În UE preţul unui pachet de ţigări variază de la 2.5-4 euro (în Spania, spre exemplu) la 6-7 euro (în Italia, Franţa), în puţine baruri se mai fumează, în instituţii publice nici nu mai vorbesc. Am remarcat că pînă şi printre Erasmuşi fumătorii au devenit nişte paria, ceea ce mi se pare foarte relevant pentru aserţiunea pe care am emis-o la începutul postului (cu toate acestea, nu i-am remarcat pe Erasmuşi ca fiind mai Orgasmuşi, deşi se poate să îmi fi scăpat acest amănunt). La facultate nu se mai dau pauze pentru că studenţii nu vor, întrucît nimeni nu mai iese în curte la o vorbă şi o ţigară. Deci, nu prea-mi ajută la nimic faptul că ştiu că şi în catalană foc e ca în română. Mai e, totuşi, o ultimă redută de cucerit pentru asupritorii fumătorilor: redacţiile ziarelor (cel puţin ale celor româneşti). Însă şi aici am observat că încep să se insinueze răzmeriţe din partea nefumătorilor care propun mai în glumă, mai în serios, să-i exileze pe cei vicioşi.

Aşa că, voi cei care încă vă mai împotriviţi curentului neo-avangardist-anti-fumat, nu mai staţi pe gînduri şi nu mai trageţi din ţigară, nu mai trageţi de timp, nu mai daţi banii pe gume de mestecat şi pe pachetele de ţigări, treceţi (eventual!) la prezervative (la bani, oricum ieşiti cam la fel).

După cum reiese pînă acum, dacă te laşi de fumat ai numai de cîştigat, deşi, totuşi nu am auzit pînă acum nici un fumător sau fumătoare care să se plîngă de o viaţă sexuală precară. Şi stau şi mă gîndesc aşa…. Dacă fumător fiind, ai o viaţă sexuală plină de satisfacţii, ce se întîmplă dacă te mai laşi şi de tabac?

P.S. Şi dacă o să vă întrebaţi vreodată, retoric şi din nostalgie, „unde ne sînt fumătorii”, căutaţi-i în pat.

Sînt o babă spaniolă

Etichete

bătrîni, Idei, judecăţi, moşnegi, singurătate

Pe lîngă autism şi oligofrenie mai sufăr şi de sindromul îmbătrînirii premature şi inconştiente. Am constat acest lucru în plimbările aproape solitare pe străzile Lleidei cînd unicul meu fior de empatie s-a manifestat în raport cu bătrînii: eleganţi, sobri, asortaţi, rafinaţi, liniştiţi, deplasîndu-se lent, dar stăpîni pe mişcările lor, mînă în mînă sau de braţ de-a lungul Bahluiului (aka Segre) sau pe Calle Major. Nu vroiau să pară necăjiţi sau să pozeze în cardiaci, ori dependenţi de medicamente. Poate că erau, dar nu asta vroiau să arate şi să transmită despre ei înşişi, din contră. Pe chipurile lor pe care pielea stătea întinsă, brăzdată parcă doar de ridurile trecerii prin vreme, nu şi prin viaţă, nu se cunoştea decît seninătatea.

Nu-mi amintesc să fi văzut vreun moşneag sau vreo babă asemenea, la noi. În România toţi sînt modeşti, încruntaţi, uscaţi în decreptitudine, umbriţi de o infinitate de riduri de furie, griji şi ură şi doresc ca toţi să ştie cît de bătrîni, săraci şi bolnavi sînt ei. Niciodată nu strică să mimezi pe stradă răul, e de bon ton. Oare de ce aici nu sînt bătrînii supăraţi pe alţii şi pe lume? De ce nu îi vezi atîrnîndu-se infantil şi egoist de braţul unui copil deja la casa lui sau de vreun nepot, ci îi vezi multumiţi cu etatea şi cu o companie pe măsură?

În schimb, tinerii spanioli (şi nu numai) îmi repugnă prin imaginea pe care o oferă. Neglijenţi, indolenţi, rupţi, murdari, cu cercei pe te mai întrebi unde, dar cu haine de firmă, ţinîndu-se de o doză de extasy mai ceva decît de o persoană importantă. Îi simt parcă pe ei cei îmbătrîniţi: într-o negaţie care şi-a pierdut de mult obiectul sau nu l-a avut niciodată, într-o obstinaţie de a părea mai mult decît a fi, într-o precaritate care, la un moment dat nu mai ştie nimeni dacă e sau nu trucată.

Excepţii sînt în toate categoriile, dar sondînd puţin adîncimea aparenţelor, judecăţile îşi pot reclama pertinenţa. Viaţa e teatru cînd eşti eminamente un privitor cu ochelari la suflet şi cu religia dintr-un portativ de idei. Şi cîntecul lumii se aude atunci cînd lăutăresc, cînd fin şi ascuţit ca sunetul unei viori. Imaginea asortată sunetelor poate fi atunci, respectiv, cea a unui grup de tineri sau cea a doi bătrîni.

Pornografia catalană II

Etichete

film, lleida, porno, pornografie intelectuală, profesori, sex, UdL

Adevărata pornografie catalană se ascunde la universitate. De fapt, nici măcar nu se ascunde, ci se exprimă liber, fără inhibiţii şi fără a fi primită cu chicoteli din partea celorlalţi. La cursul de Narrativa, cu profesorul Jaume Cabre am vizionat un episod din seria intitulată Stacio del llac, scrisă de însuşi maestrul nostru. Totul a fost evident în chip strict educativ, întrucît trebuia să identificăm conceptele operaţionale tocmai predate – lucru care ar fi fost de-a dreptul facil dacă actorii ar fi vorbit catalana mai claaaar şi mai raaaaar. Totuşi, limbajul universal al semnelor şi explicaţiile concrete ale profesorului m-au elucidat în privinţa celor cinci fire narative principale, după cum urmează:

1. două lesbiene sînt în impasul existenţial în care una dintre ele trebuie să-i spună fiului ei că perechea ei este un ea şi nu un el;

2. doi tineri teribilişti joacă jocul sinuciderii în doi şi trag la sorţi care din ei să moară punînd o tabletă otrăvită în patru cafele – apoi trag la sorţi;

3. un el şi o ea se iubesc ei, dar din cauza intervenţiilor exterioare repetate şi intempestive nu apucă nici măcar să se sărute pe îndelete, d-apăi să mai să ajungă şi în pat;

4. doi studenţi care ar trebui să înveţe împreună la unul din ei acasă, hotărăsc să şi-o tragă după ce el o convinge pe ea, care era virgină, că sexul e fain. Nici această poveste nu e lipsită de năbădăi, pentru că eşarfa cu care fata acoperă veioza ca să dea în cameră o lumină romantică şi difuză mai să ia foc şi, la un moment dat, sînt chiar întrerupţi de iubitul mamei fetei. Însă, pînă la urmă, se descurcă ei, şi, în final reuşesc cu succes.

5. blllerynnbnfgvuioychsUIcgu…. adică n-am înţeles prea bine relevanţa acestui plan narativ, în care două personaje de sex masculin se mai întîlneau şi mai schimbau două vorbe.

Poveştile aveau toate un tempo diferit şi evident, se intersectau, se întrepătrundeau, pentru ca distracţia mea să fie şi mai mare. Jocul actorilor era pur şi simplu hilar, iar modul de zugrăvire al scenelor era de-a dreptul ridicol, cu clişee mai ieftine decît am văzut în telenovele de succes româneşti. Totuşi, să nu uit şi de partea educativă: am înţeles că atunci cînd doi vor să şi-o tragă dar nu mai reuşesc din cauza intervenţiilor exterioare se numeşte URST, iar homosexualitatea e cap problema, la fel ca şi moartea din joacă a unui om, ca şi dezvirginarea copilărească.

Filmul mi-a oferit şi satisfacţia faptului că mi-am dat seama că în ciuda lacunelor mele de catalană, am primit mesajele care trebuia şi mi-am clarificat conceptele operaţionale, aşa încît, dacă mai vizionez multe episoade mă voi gîndi să îmi schimb cariera şi să mă fac ghionista, adică scenaristă şi să filmez pe platourile UdL-ului un hard-core adevărat, în care să se vorbească atît cît să înţeleagă toţi erasmuşii străini de catalană.

Nu credeam să-nvăţ a mă simţi oligofrenă

Etichete

frustrări, lleida, renunţări, singurătate, tristeţe

De două săptămîni şi mai bine încerc să mă învăţ să mă înstrăinez de mine: să-mi uit limba, să-mi schimb obiceiurile, să-mi dezorientez dominantele, să mă simplific, să mă oblig în fel şi chip – cu alte cuvinte, un şir lung de inutilităţi. Bineînţeles că din toate acestea nu am reuşit nimic, pentru că, de cînd am ajuns în Lleida, nu mai reuşesc să simt nimic în afara frustrărilor lingvistice şi de orientare în spaţiu şi lume. Am devenit ternă şi domestică, precară şi limitată, neputincioasă şi tristă. Mă simt ca la 100 de metri sub pămînt, încercînd să sap cu mîinile goale şi să scriu cu unghiile pe firide uscate de gînduri.

Timpul se scurge sub formă de picături chinezeşti diforme. Nu am chef de nimeni şi de nimic, rostul unei zile se măsoară în cantitatea semnalului wireless pe care reuşesc să îl recepţionez ad-hoc din sufragerie şi în momentele în care mă consolez cu fuga în cărţile lui Herman Hesse care îmi mai dau iluzia existenţei unei lumi a ideilor spre care mi-aş putea lua şi eu un bilet de călătorie spre Sine, numai dus.

Bucuriile sînt toate volatile şi eterice, şi se măsoară în procente de alcool, nicotină, cuvinte-pixeli, fantezii, amintiri, supralicitări. În rest fug. Fug mult. Stau închisă în casă şi ies în momentele privilegiate pe balcon să privesc de la o distanţă de patru nivele. Aceeşi problemă de distanţă mă urmăreşte peste tot în relaţiile cu oamenii, cu locurile şi cu tot ce reprezintă viaţă reală.

Nu m-am considerat vreodată deşteaptă sau inteligentă, nici măcar n-am pretins că aş ştii ceva despre orice. Dar acum învăţ să mă simt oligofrenă. Să simt pînă la epuizare neputinţa de exprimare şi să nu găsesc nici o oglindă, decît claxoanele maşinilor de pe centură sau fluierăturile negrilor. Pentru religia mea nu găsec nici o biserică, pentru sufletul meu nu găsesc nici un adăpost. Ideile mele nu contează decît pentru mine şi nu semnifică decît perpetua înstrăinare, de oricine şi orice. Cît mai adînc şi cît mai definitiv.

Acum mă odihnesc şi nu ştiu încotro trebuie să mai sap, dacă în sus sau în jos. Dar în jos îmi pare mai firesc şi mai potrivit naturii mele. Un ochi de baltă care să mă reflecte oi găsi şi prin mlaştinile din mine.

Later edit. Un prieten bun mi-a spus că după simptomele descrise aici mă suspectează mai mult de autism decît de oligofrenie. Eu i-am spus că, pesemne, sufăr de amîndouă în egală măsură, şi că e vorba de o carenţă de detalii în ceea ce priveşte descrierea manifestărilor oligofreniei. Aşa că, aduc nişte completări în acest sens, precizînd că performanţele mele intelectuale se reduc la cuvinte înţelese în catalană pe oră. Dacă depăşesc 20, atunci îmi zic că poate merit şi o îngheţată, drept recompensă. Aaaa… la cuvinte vorbite, cea mai mare reuşită a fost o construcţie analafabetă subiect-predicat. Pentru asta mi-am luat chiar o bluză. Din perspectiva aceasta conţinutul curusurilor devine nesemnificativ, pentru că îmi lipsesc instrumentele de decriptare. Dar, mă consolez cu zîmbetul tîmp, de care mi se face silă şi de aici şi dezgustul de mine. Mai departe, din dezgustul ăsta de mine vine delăsarea, recluziunea şi de aici autismul. În fapt, oligofrenia şi autismul sînt la mine într-o relaţie de cauzalitate biunivocă, sau altfel zis într-o simbioză perfectă. Q.e.d.?

Lleida m-a închis în ea

Etichete

delir, lleida, singurătate, spania, visare

Lleida es tancata al fins de setmana. Obloanele se trag peste chipurile şi vieţile oamenilor şi închid domestic tumultul în apartamentele strîmte. Magazinele strălucitoare de pe Calle Major, cu firme luminoase şi decoruri atractive pun cortine grele şi anoste de fier, uniformizînd strada în chip de închisoare. Şiruri de celule nu spun nimic, doar apasă monoton peste pustietate. Paşii sînt rari şi lenţi, îmbătrîniţi şi dichisiţi. Doamne în vîrstă, elegante şi gătite cu gust însoţesc braţul unor domni pe măsură. Ziua tinerii nu se arată nici măcar fantomatic, pînă şi bodegile lasă chelnerii cu ochii în soarele leneş de amiză. Malurile rîului Segre sînt prea verzi pentru un început de toamnă, dar pustii, la rîndul lor. Umbrele copacilor care îşi schimbă poziţia după soare sînt singurele elemente mobile. În campusul Cappont nu se mişcă nimic. Totul e încremenit în aşteptarea vîlvătătăii de luni. Şi totuşi, în ciuda pustiului parcă nimic nu respiră singurătate. Sau poate totul e doar bine ascuns. Căldura se ascunde şi ea îndărătul vîntului rece, pătrunzător şi insidios. Doar peste negrii din Zona Alta nu vine week-endul, pentru că pentru ei e sîmbătă şi duminică în fiecare zi. Doar frigul e în măsură să-i alunge în vreo ascunzătoare, în dosul vreunul bloc şi să-i pună pe gîndul migraţiei spre alte plaiuri mai calde.

Aştept frunzele să îngălbenească şi să cadă şiruri, şiruri, peste gînduri. Să se coloreze grădina din interiorul rectoratului şi cea din Seu Vella, să amorţească zidurile de piatră şi mai tare şi apoi să îngheţe gardurile, şi ţurţuri să stea inofensivi pe case. Iar din aceste case baricadate să se înalţe aburul respiraţiilor uniforme sau sacadate, vorbind despre nişte vieţi pentru care weekend-ul e prea sfînt pentru a părăsi căminul şi pentru a merge la biserica ce nu reuşeşte să înalţe imnuri şi ecouri decît pentru zece enoriaşi. Înălţarea e o chestiune de intimate, privilegiul celor aleşi fiind interioritatea-fîntînă.

Later edit: De sindromul week-end-ului care trebuie să fie free de all charges se pare că suferă şi wireless-ul meu, care e mai cu seamă free şi mai mult less, dar zic merci că este, pentru că aici internetul îmi vine ca ceva mai de lux decît hainele de la Mango.

De ce nu-mi plac erasmuşii

Etichete

erasmus, lleida, pli tis

Pentru că sînt previzibili.

Pentru că au preocupări obişnuite.

Pentru că nu par să ia nimic şi pe nimeni foarte în serios.

Pentru că au o părere bună despre ei.

Pentru că subiectele lor de discuţie sînt mereu aceleaşi.

Pentru că faţa nu li se întunecă de probleme de conştiinţă.

Pentru că afişează disponibilitate şi bunăvoinţă trucate.

Pentru că nu transmit la prima vedere nimic.

Pentru că nu sînt ciudaţi.

…….

to be continued.

Pornografia catalană

Etichete

lleida, pornografie intelectuală, spania

La ceas de noapte, de plictis şi de lipsă reală de ocupaţie, la singurătatea paharului prea plin m-am îndeletnicit cu voyeurismul. Aşa că am privit în casa vecinilor de vizazi şi am consemnat rîsete şi picioare pe sus, în preajma ferestrei. Cînd am văzut ridicîndu-se din locul cu pricina o doamnă gătită doar în chiloţi, am tras o concluzie nu foarte deplasată. Faptul că după un timp de acolo s-a ridicat o fetiţă, tot numai în chiloţei m-a făcut să trag o altă concluzie, foarte deplasată pentru că pe urmă mi-am dat seama că probabil „fetele” se tăvăleau, dar nu în sensul în care credeam eu, ci… de rîs, la un program de la televizor. Aşa că am deschis şi eu televizorul să văd ce putea fi aşa amuzant şi am descoperit, pe rînd avatarurile pornografiei catalane (n. r. ora era cam unu noaptea):

– un talk-show politic în catalană despre cum catalanii ar trebui să devină şi mai orgolioşi şi mai independenţi decît sînt şi cum ar trebui să le dea cu tifla ălora din Madrid care ar trebui să recunoască public şi deschis că cel mai mare aport financiar şi cultural pentru Spania este conferit de Catalunya;

– dezvăluirile unui Gigolo care a declarat că 90% dintre clienţii lui sînt bărbaţi şi femei căsătorite, dar că experienţa nu l-a ajutat, totuşi, să îşi îmbunătăţească viaţa sexuală, ajungînd de obicei acasă cam obosit; totul era sub auspiciul triunghiului roşu cu 18;

– şi tot sub triunghi roşu, pe două canale: filme; dar nu de alea de care vă inchipuiţi. La spanioli, sau la catalani, cel puţin, pare-se că pornografia este cretinismul. Adică, practic filmele cu 18 nu au nimic porno, nimic violent, dar sînt pur şi simplu idioate: acţiunea nu are coerenţă, replicile sînt lipsite de logică şi nu există practic nici un deznodămînt. Aşa că într-un final am înţeles şi rostul lui 18 în toată chestia asta: să nu vadă copiii, să se tîmpească.

În concluzie, nu vă sfătuiesc să priviţi programe spaniole după ora 12 pm, întrucît cu greu se poate spune că televiziunea spaniolă ar fi o labă, pentru că la catalani pornografia e ceva mai subtil ce trebuie digerat cu răbdare şi obstinaţie, ce se consumă pe o durată mai amplă şi nu are neapărat un final satisfăcător.