Re:amintiri (II)

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Minciuni umplute, adevăruri împăiate

Etichete

adevăr, alteritate, delir, diavol, dumnezeu, minciună, pact, singurătate, şarpe

Dacă nu ar fi fost şarpele, oamenii l-ar fi inventat.

Oamenii nu au nevoie de adevăr.  Au nevoie de cea mai sfruntată dintre minciuni, de cea mai mare, de cea mai periculoasă, de cea mai dezgustătoare: aceea de a crede că există măcar „un cineva” care ar renunţa într-un moment la sine pentru ei. Cea mai cea dintre minciunile existenţiale, cea mai suculentă şi apetisantă a trebuit să poarte numele de alteritate. Au nevoie şi de minciunile mai mici, glazurate cu marţipan şi dulci ca o turtă coaptă, ornamentate din abundenţă cu cea mai cleioasă frişcă dintre toate. Aceste minciunele zaharoase au trebuit să poarte numele de prieteni, iubiţi ori maeştri. De ce? Fiindcă oamenilor le place mai degrabă să intre în comă diabetică, decît să se chircească în uscăciunea sinelui de gustul amar al adevărului, ca apoi să se poată trata facilmente cu injecţii intravenoase şi alte noi doze de minciună în chip de insulină. Mai mult de-atît, oamenii au nevoie să se învelească într-o plapumă ţesută din toate aceste minciuni mici şi mari, sclipicioase mai ceva ca nişte Swarovski cu certificat, sub care să se simtă ca regii în patul lor cu baldachin din catifea opacă. 

Dacă Dumnezeu ar fi existat, oamenii l-ar fi anulat.

Oamenii se roagă să fie minţiţi. Se aşază în genunchi, îşi dau drumul la ochi şi îşi scot sufletul din lesa decenţei, ca să ceară de la o instanţă coruptă să fie minţiţi. Să fie minţiţi frumos şi cu graţie. Să fie condamnaţi la minciună. Să fie condamnaţi pe viaţă, doar să nu fie puşi pe scaunul electric al adevărului, să le plesnească venele îmbibate cu minciunile cărora lucizii le spun iluzii. Să fie orbiţi de la obraz cu minciuni costumate hilar de circ, doar să nu le fie scoşi ochii şi devoraţi de cîinii de pază ai adevărului. Să fie scufundaţi în mlaştina năclăită de cele mai mizerabile minciuni, doar să nu se înece în apele limpezi ale adevărului. Oamenii îşi doresc un proces injust, o lume absurdă în care să creadă în ceva ce li se spune că există, deşi în adîncul fiinţei lor există convingerea contrariului.

***

Deşi oamenii mănîncă mărul dat de şarpe şi ştiu că are viermele în el, îl devorează pofticioşi, cu ochii închişi. Nu mai au frică de Dumnezeu. Dumnezeul oamenilor e justiţia oarbă a adevărului numit singurătate care a făcut pact cu minciuna numită alteritate.

Coşmar locuţionar cu dumnezei

Etichete

coşmar, cuvinte, delir, disperare, dumnezeu, examen, licheni, limbă, lingvistică, salvare, singurătate, vise

Astă noapte (sau mai bine zis astă-zi) am avut cel mai cumplit şi de-ne-imaginat-coşmar. Se făcea că nu mai puteam să scriu. Fizic şi intelectual. Cum s-ar zice în spaniolă – ¡Qué barbaridad!

Într-un soi de dislexie combinată cu înapoiere mintală eram la un examen de lingvistică şi trebuia să înşir pe-o foaie nişte concepte de pragmatică pe care mi se părea că le asimilasem de o manieră sau o alta. Însă mîna nu mă asculta, nu putea articula forma literelor şi conţinutul frazei. Nu puteam scrie corect cuvîntul „Dumnezeu”. Nush ce avea de-a face Dumnezeul cu nişte concepte fundamentale de pragmatică lingvistică, dar mie nu-mi ieşea sub nici o formă grafia vocabulei. Nici nu puteam gîndi, cuvintele nu se legau între ele, se sfărîmau în vidul dintre sinapse şi scăpau oricărei forme de coerenţe, într-un soi de demenţă. Atunci am ieşit cu foaia în mînă, alergînd pe străzi printre frunze căzute şi aşezîndu-mă la răstimpuri pe cîte o bordură, în bătaia soarelui să văd dacă nu mi-am căpătat, cumva, prin miracolul descătuşării şi eliberării, competenţele lingvistice. Nimic însă. Dumnezeul meu nu vroia să se întrupeze în vocabule. Eram în mijlocul oraşului gol ca prinsă într-o cămaşă de forţă, doar cu ochii rămaşi neputincioşi şi mobili.  Pe foaie zăceau inestetice numai tăieturi. Cu siguranţă că nu mai aveam cum să trec examenul, degeaba aşteptam să vină proful şi să-şi facă pomană cu mine să-mi dea măcar cîteva cuvinte înapoi. Eram complet singură. Numai „dumnezei” scrişi în fel şi chip şi tăiaţi cu linii drepte, ondulate sau cu zig-zag-uri. Fără licheni la îndemînă îmi începusem căderea în gol. M-am trezit. Cuvîntul soare se sprijinea de marginea patului şi mă mîngîia. Din milă.

De ce n-aş fi Dumnezeu?!

Etichete

cărţi, dumnezeu, erasmus, lleida, spania

Este atunci cînd nu ştii „ce te face să faci” ceva al cărui rost nu ţi se dezvăluie niciodată sub formă de certitudine, gînd sau cuvînt. Este atunci cînd te încăpăţînezi să împlineşti un fapt ce îţi provoacă suferinţă, scăpînd oricărui raţionament, sau cînd ceea ce împlineşti este etichetat de majoritate drept greşeală sau păcat. Este glasul pe care îl auzi numai tu şi nimeni altcineva, înţelepciunea asbolută a clipei şi a alegerii, opţiunea voluntară a înălţării sau a decăderii posibilă prin ceea ce s-a născut din tine şi poate fi auzit numai de tine. Este absolutul individual, care te face propriul tău Dumnezeu, deplina libertate care contopeşte Binele şi Răul (relative) în totul unitar al Sinelui tău de Om care devine norma Absolutului Individual. La rîndul său, Sinele este multiform, prodigios în funcţie de tonalităţile şi de conţinutul Glasului şi acest lucru echivalează Miracolului şi Farmecului şi nu unei simple reflectări Mayei. Aşadar, nici o experinţă nu este lipsită de rost şi cît timp răspunde Glasului de la un moment dat şi nimic din ceea ce este Glas nu este greşeală, păcat sau inutilitate, împlinind o trebuinţă de ne-nţeles pe moment. Reflectarea este în următoarea călătorie şi în certitudinea de pe urmă ce va echivala cu soluţia ieşirii din Labirint.

Aşa grăit-a Siddhartha a lui Herman Hesse pentru mine la ceas de duminică, singurătate şi întrebări fără ecou. Şi cum nici o lectură nu-mi este întîmplătoare şi după o lege necunoscută îmi cade în mînă la momentul potrivit, îmi aflu şi eu rostul clipei şi şederii în locul unde şed. Nu vreau să mă gîndesc ce m-aş face fără apanajul cărţilor care-mi sînt oglindă fără de surogat. Unii ar zice că mi-ar sta mai bine simplitatea, dar eu mă încăpăţînez să o asemuiesc sărăciei cu duhul aşa cum privesc şi naturaleţea ca pe o comoditatea a spiritului şi-a cărnii.

Aşadar… De cînd am ajuns în Spania, Lleida, mă tot întreb ce caut eu aici şi o trimit la origini pe Mama mă-sii, dau vina pe Dracu şi mă răţoiesc cu tupeu la Dumnezeu. Încerc să îmi amintesc gîndul dintîi, raţiunea de pe urmă şi cîrjele care mi-au însoţit alegerea. Găsesc multe răspunsuri dar Răspunsul îmi scapă cu desăvîrşire.

Cel mai rău îmi face să mă pierd în îndoiala faptului că soluţia adaptării mai rapide ar fi cea a mimetismului sau a simplificării perspectivelor. Încerc să fiu înţeleaptă şi să respect ce mi-am spus de multe ori, şi anume, că ar trebui să îmi ascult glasul pînă la capăt, fără a mai da atenţie vocilor întîmplătoare şi să-mi urmez rostul meu care poate e mai înalt decît cel al celorlaţi. Aşa că mă conving că nu trebuie să fac tot ce face toată lumea dacă eu nu am chef ori nu simt şi că mai rea este neconformitea cu Glasul decît cu ceilalţi.

Cred că atitudinea mea se poate numi mîndrie, desconsiderare şi dispreţ, aparent confundîndu-se, dar de mult am decis să nu-mi mai fie ruşine cu cu mine, ci din contra. În fond, n-am apreciat niciodată spiritul şi emulaţia precară a maselor şi de aceea mă resemnez senin cu reciprocitatea. Hedonismul pentru mine cunoaşte o altfel de reprezentare şi un extaz pe care în mod egoist l-am ferecat în mine în chip de scut.

Siddhartha a avut menirea de a mă linişti, reamintindu-mi că este un univers mereu deschis mie şi care se îmbogăţeşte şi se certifică de fiecare dată cu şi prin, poateşi întru apanajul realităţii. Aşa că-i dau dracului în zi de duminică pe Erasmuşii care evită să se aşeze în autobuz lîngă mine pentru că nu le place faţa mea. Şi cum îmi mai place şi expresia mă doare în cur, azi m-a durut foarte tare doar de cei pe care îi iubesc de departe şi mai mult decît de aproape şi despre a căror reciprocitate Glasul îmi grăieşte numai de bine şi frumos, pentru că pe ei îi ştiu şi ştiu că ei mă ştiu în camera cealaltă.

Diseară la culcare voi adormi în braţe cu manualul de catalană, cu mîndria de a şti să rostesc Jo soc la Laura, bucurîndu-mă că atunci cînd mă prezint pe limba asta mă inidividualizez fără tăgadă.

Notă: Pentru că acolo unde locuiesc în Lleida toată lumea ţine wireless-ul sub cheie, postul e ante-datat cu o zi, după cum cred că v-aţi prins. Sper ca în curînd ca de la atîtea rugăciuni înălţate spre divinitate să prind cu ele un semnal gratuit care să mă conecteze la lume.