Nici tu n-ai crezut că există, deşi ai trăit cu ei dintotdeauna. Multă vreme nu ai spus nimănui. Ştiai că ceilalţi nu te vor crede, erai convinsă că or să te numească nebună. Cum altfel, cînd tu însăţi, trăind laolaltă cu ei, îţi presimţeai nebunia? Ţi-ai măcinat interioritatea, înghiţindu-ţi în sec spaimele. Ca un animal hăituit, ţi-ai consumat existenţa în fugi perpetue şi în definitive închideri în tine. Omniprezenţa lor în viaţa ta, perpetua bîntuire, s-au transformat într-o trans-situaţională vină a ta. Prematur, ai ajuns să te urăşti pe tine pentru ce erau ei. Pentru ce făceau ei din tine, întorcîndu-ţi orice împotrivire înapoi, înmiit.
Au existat şi oameni care te-au crezut şi care au încercat să te salveze. Încrederea lor te-a făcut din un om slab ce erai, un luptător. Ai crezut că îi poţi înfrunta, că îi poţi exorciza din viaţa ta. Însă nu ai făcut decît să le stîrnşti şi mai mult furia şi să-i determini să-şi fortifice atacurile. Înainte de-a te răpune pe tine, i-au răpus pe toţi cei ce mai îndrăzneau să se te apere cu propriile trupuri şi suflete. Ştiau că pentru a te face să capitulezi definitiv, trebuia ca mai întîi să te lase singură. Evident, au reuşit. Şi-au sărbătorit victoria împărtăşindu-se zilnic cu energiile tale, cu visurile tale, cu speranţele şi convingerile tale. Intrînd prin efracţie iar şi iar în existenţa ta, strivindu-ţi cu bocancii cele mai dragi dintre bucurii. Contactul tău cu realitatea a devenit pe zi ce trece mai neclar, din ce în ce mai intermitent, pînă cînd ai ajuns să nu mai fii tu, reacţiile tale să nu mai fie ale tale. Învins, te-ai preschimbat, după chipul şi asemănarea lor, tu însuţi, într-un monstru.
***
Acum ştii că demonii există fiindcă ţi-au alungat toţi îngerii de la inimă. Ce mai contează că vina nu e a ta şi că poate nu eşti nebună?
Pe culmile conştientizării 