Etichete
coşmar, cuvinte, delir, disperare, dumnezeu, examen, licheni, limbă, lingvistică, salvare, singurătate, vise
Astă noapte (sau mai bine zis astă-zi) am avut cel mai cumplit şi de-ne-imaginat-coşmar. Se făcea că nu mai puteam să scriu. Fizic şi intelectual. Cum s-ar zice în spaniolă – ¡Qué barbaridad!
Într-un soi de dislexie combinată cu înapoiere mintală eram la un examen de lingvistică şi trebuia să înşir pe-o foaie nişte concepte de pragmatică pe care mi se părea că le asimilasem de o manieră sau o alta. Însă mîna nu mă asculta, nu putea articula forma literelor şi conţinutul frazei. Nu puteam scrie corect cuvîntul „Dumnezeu”. Nush ce avea de-a face Dumnezeul cu nişte concepte fundamentale de pragmatică lingvistică, dar mie nu-mi ieşea sub nici o formă grafia vocabulei. Nici nu puteam gîndi, cuvintele nu se legau între ele, se sfărîmau în vidul dintre sinapse şi scăpau oricărei forme de coerenţe, într-un soi de demenţă. Atunci am ieşit cu foaia în mînă, alergînd pe străzi printre frunze căzute şi aşezîndu-mă la răstimpuri pe cîte o bordură, în bătaia soarelui să văd dacă nu mi-am căpătat, cumva, prin miracolul descătuşării şi eliberării, competenţele lingvistice. Nimic însă. Dumnezeul meu nu vroia să se întrupeze în vocabule. Eram în mijlocul oraşului gol ca prinsă într-o cămaşă de forţă, doar cu ochii rămaşi neputincioşi şi mobili. Pe foaie zăceau inestetice numai tăieturi. Cu siguranţă că nu mai aveam cum să trec examenul, degeaba aşteptam să vină proful şi să-şi facă pomană cu mine să-mi dea măcar cîteva cuvinte înapoi. Eram complet singură. Numai „dumnezei” scrişi în fel şi chip şi tăiaţi cu linii drepte, ondulate sau cu zig-zag-uri. Fără licheni la îndemînă îmi începusem căderea în gol. M-am trezit. Cuvîntul soare se sprijinea de marginea patului şi mă mîngîia. Din milă.