Mă suge!

Etichete

impostură, metamorfoză, naivitate

Știi cum este să te metamorfozezi dintr-un naiv într-un impostor? E ca și cum ți-ar crește în loc de aripi pe dinafară, spini pe dinlăuntru. Închipuie-ți că ești invadat pe interior de ramuri uscate și ticiste de țepi groși care ți se împlantează în viscere și încep să te transforme într-o uscătură secătuită care, murind, începe să se gîndească să-și extragă seva din trupuri încă vii și fragede.

Tu te împotrivești, dar vezi că natura contextului are pentru tine în programul acestei existențe niște filme horror. Iar tu ești pe cale să devii actor. Nu, nu interesează pe nimeni că tu ai fi vrut să-ți petreci existența visînd și creînd. În această viață, vei suge. Blestemata de soartă a hotărît ca sensibilitatea ta să te transforme într-o fantomă flămîndă de secreții scabroase. Creatura care ești pe cale să devii te va silui să și privești filmul metamorfozei tale pînă nu te vei mai recunoaște. Îți vei deveni atît de străin și atît de dezgustător, încît nu te va mai încăpea nici o oglindă. Conștiința te va spurca în afara oricărui reper moral și afectiv. Avortat din propria ființă nici măcar nu vei sfîrși la ghenă, ci te vei naște din nou.

Adio, naivule, spune-i bun venit pe lume impostorului. Tu, trup firav, bătut de îndoieli, salută corpul zdravăn, îndesat de certitudini. Gata cu încrezătorul, a venit vremea încrezutului. Lumea e a lui. În curînd va dispărea și durerea devenirii și se va instala satisfacția farsei. De la panica de a încerca să-ți seduci colțul de lume vei trece la rapacitatea de a silui întreg universul. Tu, om slab, ai devenit om puternic. De a la a fi un ciudat desconsiderat ai ajuns la a fi văzut ca un remarcabil respectat. Gata cu gesturile nevrotice, acum gesticulezi ca un maestru. Dar parcă la asta ai visat, naiv fiind.

Cred

Etichete

acel ceva, alteritate, ceva, clipe, cred, credinţă, entuziasm, iubire, naivitate, oameni, speranţă

Nu vreau încă să cred că totul e minciună şi totul a fost o farsă. Vreau să cred că nişte clipe anume – scrise, rostite sau trăite – au fost adevărate. Am nevoie de motorul entuziasmului şi de credinţa naivităţii ca să mai pot spera că unele clipe vor mai fi crescătoare în devenire. Vreau să cred că, nişte oameni anume, dincolo de jegul afişat, ascund acel ceva pentru care îi iubesc. Vreau să cred că, dincolo de un ceva afişat, mă iubesc. Vreau să cred pentru că, în virtutea acestei iubiri neafişate, vor mai fi nişte clipe care mă vor face să sper. Şi, în definitiv, aceste clipe să mă  facă să cred, naiv,  că nu sper fără rost.

Aşteptarea s-a sfîrşit

Etichete

a cere, a da, afecte, aşteptare, cerere, clipe, conservare, denaturare, idealism, libertate, lucruri, mentor, miracol, mreje, naivitate, peltea, salvare, trufie, tăcere, valoare, voinţă

Unul dintre mentorii mei mi-a spus cîndva că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Copilul din mine a rîs atunci, ca de un moft al maestrului meu. „Numai să vină, pot să aştept oricît, numai bine mă vor surpinde şi vor veni ca un miracol”, am replicat eu atunci cu trufia idealistului naiv.

Nu demult, mă credeam în stare să suport oricît, să îndur totul şi să sacrific totul în aşteptare. Credeam în conservarea eului meu în aşteptarea miracolului. Mă închipuiam un fel de prinţesă adormită închisă în turnul de cleştar care îşi aşteaptă într-un soi de penitenţă ontologică salvatorul. De atunci, mulţi „salvatori” mi s-au perindat pe la fereastră, unii mi-au trecut prin pat şi alţii mi-au rămas atîrnaţi de suflet. Nici unul însă nu mi-a adus eliberarea, nu m-a salvat de mine. Degeaba am tăcut, degeaba am implorat la ceasul celei mai mari dintre disperări, ei nu au fost decît în trecere. Pentru că niciodată nu mi i-am prins în mreje, n-am vrut să le cer nimic. Pe majoritatea i-am lăsat să plece, pe alţii chiar i-am alungat. Ştiam că lucrurile nu au valoare decît dacă vin de la sine, din voinţa şi nevoia libere ale celui care le oferă şi mi se oferă. Ştiam şi că lucrurile nu sînt eterne, că doar clipele sînt infinite în profunzimea lor, că afectele sînt supuse denaturării şi perimării, de aceea mă grăbeam să le execut înainte de vreme, fără să mai aştept ca vreo peltea să se formeze şi mai apoi să se lungească.

Acum, m-a ajuns aşteptarea. Mă scald în mai multe luntre unde trag de o peltea care se întinde mai mult decît mi-aş fi închipuit, pentru a ieşi la un oricare-ar-fi liman. Aşa îmi închipuiesc zi de zi existenţa, simţind că nimic nu are nici o valoare. Înregistrînd cum liberul arbitru s-a preschimbat în batjocoră şi cum faptul de a nu cere s-a transformat într-un „ei de fapt nu-i trebuie” al celorlalţi. Astfel, adultul din „aici şi acum”, care nu mai poate îndura aşteptarea în absenţa credinţei în alteritate,  conştientizează că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Şi că, de aici încolo, orice va veni este ne-aşteptat. Că de acum, aşteptarea s-a sfîrşit. Voi cere, ca să mi se dea.

Supraplinul fiinţei minerale

Etichete

însetat, canal, deplin, deşeuri, evacuare, iluzii, jumătate, model, naivitate, pahar, picătură chinezească, plin, potop, preaplin, revărsare, sine, stăpîn, tot

Trăieşti după modelul preaplinului. După modelul paharului mereu îndeajuns de plin încît să se (re)verse încontinuu. Pentru că trăieşti prea însetat. Pentru că tu cauţi, în execes şi-n exhaustivitate, împlinirea. Fiindcă ştii că doar aşa, reuşeşti să te simţi deplin. „Prea”-ul îl asimilezi provocării, îl asociezi fetişului sau îl atribui absolutului. Indiferent ce ţi-ai reproşa tu însuţi sau ţi-ar reclama ceilalţi, nu cauţi decît să-ţi umpli paharul tău de cristal cu picături chinezeşti, ca să-ţi poţi savura, din plin, pofticios, otrava.

Nu-ţi trebuie paharele goale, sau cele umplute pe jumătate. Vrei totul, cu vîrf şi îndesat, şi mai mult decît totul. De aceea te transformi impasibil într-un bazin de revărsare a tuturor deşeurilor care n-au întîlnit filtru sau baraj. În naivitatea ta te simţi inundat de fericire, lubrifiat cu speranţă. Te simţi plutind pe bulele de aer ale atenţiei care te copleseşte, umezit de debitul vital al iluziilor. Nu te gîndeşti că ai devenit dependent de voinţa haină a stăpînului unei fîntîni otrăvite, care se varsă în fiinţa ta, numai cînd îşi iese din sine, umplîndu-se de netrebnicie.

Cînd simţi că ceva se revarsă acaparator asupra ta, nu-ţi pui problema salvării de potop. Doar te bucuri că ţi se dă ocazia, cu fiecare creştere a măsurii paharului, să înveţi să înoţi într-o apă din ce în ce mai tulbure şi mai adîncă. Prea tîrziu îţi dai seama că de mult te-ai înecat în apa menajeră, care te poartă prin canale, pe ţevile de evacuare.

Funeraliile entuziasmului. Fără alai, fără însoţire

Etichete

disperare, Don Quijote, eroism, existenţă, idealism, moartea entuziasmului, naivitate, neant, retrogresiune, Sisif, vegetativ

Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens – căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului –, trebuie să existe această atracţie misterioasă.” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Moartea entuziasmului este moartea fiinţei. Ieşirea din starea de graţie, intrarea în neant. Rămas fără încrederea în lucrurile esenţiale, în imposibilitatea de a te bucura, nu mai ai la îndemînă decît tristeţea prelungă şi sterilă. Odată profund  înşelat în toate aşteptările, trădat în iubirile tale, nu-ţi mai rămîne decît abandonul definitiv al atitudinii naive în faţa vieţii. Devii eroul nimănui, un Don Quijote care se mai luptă cu cîte o moară de vînt, nu pentru a mai demostra ceva – căci nu mai crede în nimic –, ci pentru a-i trece timpul şi a-şi consuma rămăşiţele nefolositoare de energie. Ateu al propriei existenţe, ai apela la retrogresiune dacă ţi-ar fi posibil. Ţi-ai ieşi din pielea de om şi te-ai transforma într-o plantă, reducîndu-te la o existenţă vegetativă, imanentă. Ai renunţa bucuros la tot, pentru că oricum nu mai ai la ce renunţa. Toate ţi-au fost luate de afluxul de dezamăgiri. Nici de-a Sisiful nu poţi să te mai joci. Şi bucuria asta ţi-a fost luată. Nu e nevoie de un idealist printre oameni! Eşti prea mult pentru lumea asta şi, în acelaşi timp, prea puţin, întrucît nu trebuieşti nimănui. N-ai luminat destinul nimănui, n-ai atras privirile cui trebuia, nu ţi-ai împlinit nici un vis.  Nimeni nu a vărsat sînge pentru tine, şi cu atît mai puţin vreo lacrimă. Nici sinuciderea nu ţi-e la îndemînă, pentru că eşti prea dezgustat de tot – şi de viaţă, şi de moarte – în aşa hal încît ai vrea să fii un vrăjitor care să se neantizeze în urma unei pocnituri din degete. Agonia ta nu mai e o lecţie nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Nici răzbunare nu-ţi mai trebuie, n-ai vrea nici măcar să dai foc planetei. Omenirea nu merită purificată! Şi, de unde entuziasm pentru un asemenea gest eroic? De unde atîta naivitate pentru a mai crede în veleităţile curative ale unui potop de foc?