Dragostea în vremea minciunii

Etichete

afect, alteritate, dezgust, dragoste, farsă, iubire, singurătate

Vulpe bătrînă, iubirea

Nu cred în grija care impune condiţii. În lătratul preocupării pentru celălalt, echivalent al şantajului sentimental ce nu vine dintr-o iubire prea mare, ci dintr-o nesiguranţă de sine care impune ţinerea „sub papuc”. Nu cred în dragostea care controlează, care măsoară, care normează şi-l constrînge pe „obiectul posedat” la un anumit soi de comportament cotidian. Nu cred în dragostea părinţilor pentru copiii pe care îi verifică non-stop, pe care îi urmăresc ca să îi aducă de păr acasă, pe care îi umilesc cu rînjet în faţa prietenilor şi pe care în ultimă fază îi obligă să le zîmbească strîmb, din ură. Nu cred în dragostea prietenilor care te sună de douăzeci de ori ca să te întrebe cu insistenţă ce e cu tine cînd e limpede că nici măcar nu vrei să le răspunzi la telefon. Nu cred în dragostea iubitului care îşi întreabă iubita cu cine, unde şi cît mai stă, care îi contabilizează berile sau consumul de nicotină, care îi permite să iasă în oraş doar cu el, care o supune propriilor obiceiuri şi în final, o văduveşte fiinţial de o bucată esenţială de personalitate.

Aceste simulacre de dragoste urmăresc, în fapt, însingurarea celuilalt şi înstrăinarea lui de acele fiinţe care-i oferă un afect autentic, liber de constrîngeri formale. Ele îmi repugnă pentru că, de fapt coincid cu cerşitul de afect, pe care ori l-au pierdut, ori sînt pe cale de a-l pierde, ori nu l-au avut niciodată cu-adevărat. Mă dezgustă pînă în măduva fiinţei indivizii ce le practică nonşalant, cu o ostentativă siguranţă de sine care se clădeşte pe bagatelizarea celuilalt (în particular şi în public). Aceşti inşi stăpînesc la perfecţie tehnica pisicelii „simpatice” mizînd pe puterea de concesie a celuilalt. Rînjetul de satisfacţie au abilitatea de a-l înlocui, după ce au obţinut ce-au dorit, cu un sărut drăgostos. Tot ei sînt cei care victimizează, care reproşează, inducîndu-i celuilalt o culpabilitate falsă ca o piatră de moară plasată strategic de gîtul propriei individualităţi.

Preţuiesc acele forme de iubire care există în virtutea empatiei spontane, a unei înţelegeri mutuale totale, a unei încrederi subînţelese, a unor certitudini interioare care nu au nevoie de probare şi certificare. Afectele care nu impun, nu cer prezenţă constantă, expresii de manifestare fixate în tipare sociale, nu reclamă vreo obligativitate, ci se oferă în mod firesc – nu din obligaţie, ci din preţuire şi admiraţie. Aceste soiuri de dragoste sînt privilegii destiniale pe cît de rare pe atît de pline de fiinţă. Sînt cele prin care noi, ca indivizi, creştem, progresăm, jubilăm. Ele sînt portretul îmbunătăţit, unica oglindă în care ne putem privi cu mîndrie şi încîntare. 

În lipsa unor întîlniri provedenţiale nu cred în consolările simulacrelor de afect. Pledez fără posibilitate de recurs pentru condamnarea farsei, asumarea unei singurătăţi esenţiale şi scuipatul pe închipuitele iubiri.

Mlaştina omului obosit

Etichete

abandon, înec, dezgust, laşitate, lene, mlaştină, oboseală, om, plictis, renunţare, salvare

Nimic nu e mai periculos pentru individ decît complacerea în plictis şi‑n lene. Lăsîndu‑se dominat de nemulţumiri profunde, de neajunsuri esenţiale, de frustrări legitime, se afundă pe zi ce trece în propria mizerie ca într‑o mlaştină. Pe măsură ce trece timpul fiinţa devine din ce în ce mai irecuperabilă. Se mănîncă pe interior, se degradează pe dinafară. Nu mai este în stare să se motiveze, să se determine. Adîncit şi inert în starea sa, omul ratează toate posibilităţile de salvare ce i se oferă. Întoarce privirea de la mîinile întinse pentru a‑l scoate din mocirlă, pentru că pentru el totul a devenit lipsit de sens. Cu toate astea, omul care se scufundă nici nu este indiferent, nu are un confort al lenei. El este omul obosit de sine şi de toate, căruia îi trebuie din exterior mai mult decît o mustrare strigată de la distanţă. Cu fiecare clipă în care simte că se afundă mai mult devine mai disperat în paralizia şi‑n neputinţa lui, mai dezgustat de sine. Viciul lui suprem este renunţarea cleioasă ca o pînză de păianjen. Idealizîndu‑şi trecutul, tînjeşte după acea vîrstă de aur cînd, în virtutea naivităţii şi‑a obstinaţiei de‑a deveni şi de‑a se construi, se arunca în toate provocările. Cînd se gîndeşte la cît de curajos era şi la cît de laş a devenit! Cît de multe visuri avea şi cîte corăbii i s‑au înecat! Fără doar şi poate, prematur. Dar, asta e. Ce să mai facă acum? El ar face, dac‑ar putea. Aşa îşi spune, anesteziîndu‑şi conştiinţa. Întreaga lume se mişcă în jurul lui, provocîndu‑i nostalgii. Oricum, dacă s‑ar putea motiva să iasă din mizeria asta, ar fi defazat. Cîte lucruri a pierdut, cît de departe i‑au devenit toate! Cum să se mai întoarcă la ceea ce a abandonat? Cum s‑o mai ia iar de la capăt, acum cînd a văzut că viermele învinge de fiecare dată? Şi totuşi, aşa nu poate rămîne. Îi era fără doar şi poate mai bine înainte. Ar vrea să ierte toate ticăloşiile, să uite toate dezamăgirile. De fapt, pesemne că a şi trecut peste ele, văzînd că mai rău e fără rău. Cît ar vrea să mai găsească o justificare, să se întindă după o nouă iluzie, să se cufunde într‑un supliciu constructiv şi nu într‑unul destructiv. Este oare prea tîrziu?