Ultimul îndemn pentru salvare

Etichete

alteritate, îndemn, fugă, salvare, singurătate, tară, şansă

Geografia fugii

Auzi, de ce nu fugi? De ce nu fugi la capătul lumii să-ţi inventezi acolo o ţară? Să trăieşti pe limba inimii tale, între graniţele pe care ţi le trasezi tu însuţi? Să umbli pe străzi dezgolit de temeri, cu sensibilitatea la vedere, nefardat şi nemascat? Într-o ţară în care potrivirea dintre oameni să se măsoare în statura visului, după culoarea pielii dorinţelor, în funcţie de condiţia socială a libertăţii, de educaţia de-a fi consecvent cu sine şi în moneda frumuseţii dinlăuntru? Să respiri în oazele pe care ţi le construieşti trăgînd aer proaspăt de bucurie în piept şi să-ţi consumi viaţa la temperaturile preferate de pe culmile sufletului tău? Să înoţi în marea ta de flori ale gîndului şi te laşi sufocat pînă la fericire de Adevărul tău?

Auzi, de ce n-o laşi pe ea, pe ei, pe el, pe ele? De ce nu renunţi la singurătate? De ce te gîndeşti atît cînd deja ar fi trebuit să fi fugit de mult? De ce nu laşi tot cînd nu ai nimic de pierdut? De ce te încăpăţînezi cu obstinaţie să te ce te ucizi lent şi cu bună ştiinţă, din slăbiciune? De ce nu dai dracului neantul şi minciunile de-aici?

Auzi, e ultima ta şansă. Prinde alteritatea de mînă, fugiţi şi inventaţi-vă o ţară.

Tara secolului XXI în ţara mea

Etichete

alegeri Parlament România 2008, critică, ilegitimitate, intelectuali, lupii moralişti, pasivitate, România, tară

De la Caragiale încoace, în spaţiul carpato-danubiano-pontic rîsul nu mai corijează, ci strîmbă şi mai tare lemnul cioplit prost în chip de naţiune încă de dinaintea erei noastre. Ironia şi umorul s-au impregnat de vulgaritate şi s-au transformat în bătaie de joc. „Simţ enorm şi văd monstruos”, zicea domnul cu monoclu, cu două secole în urmă. După vreo 200 de ani, românii cu ochelari de la Prada simt puţin şi văd monstruos, deci nu au legitimitatea vederii şi nici pe aceea a perspectivei. Şi-au asumat discursurile mediatice fără a avea substratul suabstanţialo-atitudinal al fondului propriilor idei sau al propriilor simţăminte. Ce să mai vorbim de raţionament, memorie sau cultură istorică în „România noastră mică”, nu e mai la îndemînă catapulta cu căcat a stand-up-urilor sterile şi de prost gust, ori oprobriul mimetic deghizat imperfect în pastişă? Românul (ca tipologie) aruncă anatema asupra naţiei sale, asupra ţării sale, asupra sistemului care îl conţine şi asupra a tot ce în fond îl defineşte, fără a se gîndi că acea împroşcare cu căcat are efect de bumerang – asupra sinelui plin şi rotund (a se citi cu umflat) şi asupra celor din juru-i care închid cercul ignoranţei.

Românul care critică (eufemistic spus) se dezice de faptul că el însuşi este un reprezentant cum laude al categoriei pe care o ia în bătaie de batjocoră şi în furca fără zimţi a hăhăielii sale. Românului care se oftică, izbeşte cu pumnul în masă şi atribuie termenul „de căcat” la tot ceea ce are ca rădăcină vocabula „român”, dar scuipă zi de zi aceleaşi semniţe de provenineţă autohtonă sau se supune aceleiaşi cotidianeităţi (tot autohtone) i-aş sugera nişte şedinţe forţate de introspecţie. Cel care va critica mai cu seamă lipsa de iniţiativă şi de demers a românilor va fi însuşi cel care „freacă menta”, deplîngîndu-şi „sărăciile şi neamul”. Cel care va declama prostituţia politică va fi însuşi cel supus sistemului, incapabil de a dezvolta alternativă inidividuală. Pe de cealaltă parte, cel care se va ridica pe redutele inflamate ale iubirii de neam, va fi tocmai acela care trebuie să se cocoaţe ca să creadă. Cel care va apăra va fi întocmai lupul moralist, impregnat de un cumul de tare care îl înnăbuşă. Şi seria poate continua cu multiple montaje în paralel.

Ţara noastră poate că e varză, acordîndu-ne licenţa unui limbaj colocvial şi a unei judecăţi de valoare neargumentate. Oamenii politici sînt acul indicator al perversităţii ideologice, cetăţenii sînt stîlpii ignoranţei infame şi intelectualii lucizi sînt tocmai paraliticii sociali. Votul e forma de manifestare a tuturor. Cei dintîi se duc la vot din interes şi în chip strict egoist, următorii în virtutea unui spirit abulic şi gregar, iar cei din urmă nu se duc deloc – şi-ar zgîria butonii imaginari de la mînecile cămăşii. Din sfera demarcată de spaţiul canapelei din faţa televizorului lor numai se judecă. Pasivitatea lor e asumată ca act. Ei critică, ei au raţiunea care îi înfige în fotoliu cu o farfurie plină de adjective depreciative în mînă.

Mîncarea de căcat cu beţişoarele chinezeşti, dintr-un scaun pe care catifeaua e cusută din petice, cu aţă albă – asta ar fi tara în tendinţe a românilor care „se rîd” de ei înşişi crezînd că de fapt îi bagatelizează pe ceilalţi. Domnilor, mă scuzaţi, dar vedeţi că v-a căzut din beţişoare printre degete şi nu se duce cu spray deodorizant de la chinezi.

Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.