Poftiţi la căcat!

Etichete

abjecţie, cocoşat, curăţie, căcat, hîrtie igienică, hidos, hidoşenie, idigenţă, igienă, indivizi, jeg, lume, lumea reală, maculare, mizerie, oameni, omul nou, precaritate, sctaofilie, sectă, societate, şobolani

Devenim, atît prin noi înşine, cît şi prin ceilalţi, nişte monştri scatofili. Nişte monumente de egoism care-şi fac diplomă de merit din căcatul pe care îl fac, îl gîndesc, îl trăiesc şi îl manîncă. Nişte indivizi care nu sînt nimic, nu au nici un rost, nici o vocaţie, dar trăiesc, orgolioşi, în propria mizerie mai confortabil decît şobolanii. Şi, da, ca orice sectă, caută adepţi.  

Deprindem scatofilia şi o confundăm cu adaptarea. Ne apărăm de aproapele prea-curat sau avem grijă să-i împroşcăm visurile şi naivităţile cu căcat pentru a-l arăta apoi cu degetul şi a-l numi un ratat. După ce îl vom fi distrus îi vom răspica între ochi cu superioritate: „Ţi-am spus eu că aşa-i în viaţă!”. Ne răzbunăm pentru neajunsurile noastre pe suflete încă ne-maculate, pe minţi cu vulturul în priviri, pe apropiaţii care ne dojenesc nu din răutate, ci din drag. Din cercul nostru strîmb aruncăm cu anatema, ţintind cu ea cît mai sus. Am devenit răi, urîţi, abjecţi cu scuza că ne-am pliat pe profilul reclamat de viaţa în societate şi în „lumea reală”.

Dar de ce nu ar fi lumea gîndului curat o lume reală? De ce nu ar fi acea a vocaţiei mai presus de umilinţe o lume reală? De ce n-ar fi dragostea care uită şi iartă tot dintr-o lume reală? Nu, oamenii care reuşesc să rămînă tributari idealurilor lor şi principiilor lor, nu sînt extratereştri. Ei doar sînt mai mult decît noi, cei ce am uitat că am fost odată îngeri care se scîrbeau de mizeria lumii. Ne place să fim nişte Satane de doi lei, care îşi trafichează identitatea pentru ca să-şi obţină o satisfacţie fabricată mai prost decît un produs chinezesc.

Faptul că ni se pare că am reuşit să devenim „ca ceilalţi” ne oferă adăpostul unui sistem împrumtat şi de cele mai multe ori deficitar adaptat sau neadaptat propriei structuri fiinţiale. Devenim, practic nişte făpturi strîmbe, care-şi calcifiază coloana vertebrală într-un profil hidos. E oare hidoşenia trăsătura pe care trebuie să o deţină în mod obligatoriu un reprezentant adaptat al lumii care trăim? E oare lumea în care trăim o lume a cocoşaţilor? E oare căcatul substanţa societăţii şi noi nişte decreţei condamnaţi a priori la scatofilie? Răspunsul pe care ni-l dăm zi de zi ca să ne scuzăm imoralitatea şi viaţa în minciună este un „Da!” înfipt într-un pămînt care ne este nouă indicator de ne-contestat al pragmatismului întru care ne justificăm abjecţia şi indigenţa afectivă. Iar de igienă spirituală nici nu mai poate fi vorba. Doar n-ai să te speli de jegul care te face să treci neobservat, bine-apreciat şi protejat prin „lumea reală”!? Credinţa să fie şi ea azvîrlită în budă şi cu ea să se ducă pe apa sîmbetei şi orice aşteptare a mîntuirii întru ceea ce ne-a fost odată mai presus de fire! Astfel să triumfăm ca oameni noi care nici nu se mai şterg cu dosul mînecii de căcat. Doar e lumea în care am ales să trăim.

Hîrtia igienică va fi în curînd doar o amintire pierdută a Paradisului exilat din „lumea reală” a omului nou. Secta scatofililor a devenit de o majoritate covîrşitoare şi a preluat puterea şi asupra realităţii lumii noastre.

Despre înregimentarea totalitaristă a eului

Etichete

conformism, consecvenţă, convingeri, devenire, eu, frumos, identitate, obedienţă, sine, social, societate, standarde, stimă de sine, succes, traficare, uitare, urît, valori, viaţă

Ar trebui să învăţăm să ne prefacem frumos. Atunci am deveni frumoşi şi pentru ceilalţi. Am deveni dezirabili şi comportamentele noastre ar deveni digerabile. Ne-am face una cu lumea şi ne-am legăna în confortul acceptării şi-al legitimării sociale.  Noi, cei ostracizaţi, ne-am trezi peste noapte apreciaţi, îmbrăţişaţi de complimente şi cocoţaţi instituţional în vîrful unei ierarhii. Astfel, am da  uitării standardele sinelui şi le-am împrumuta pe cele ale identităţii create prin traficarea valorilor şi convingerilor lăuntrice. Sacrificarea consecvenţei cu eul ne-ar aduce în schimb o creştere spontană a stimei de sine în al cărei miraj ne-am arunca negreşit, ca în apa unui botez întru devenire. Glorificarea sinelui ne-ar permite lesene să înlocuim preocupările spirituale cu cele materiale, abandonînd jocurile minţii, pentru cele ale cărnii. Am uita de investire în detrimentul investiţiei. Am deprinde conformismul faţă de colegi, obedienţa faţă de şef, respectul faţă de părinţi, consecvenţa cu partenerul de viaţă. Poziţia noastră socială ar fi una pregnantă, confortul cu identitatea creată tinzînd spre o perfectă armonie. De ameninţările celor care ne-ar reproşa uitarea de sine ne-am apăra cu iscusinţă,  prin intermediul proiecţiilor defensive, manevrînd bagatela ca pe o armă infailibilă.  Astfel succesul ni s-ar proiecta în registrul certitudinii, ca perspectivă de viitor pe care nici o voce şi nici un afect pasager nu ar putea-o tulbura cu preţul reflexivităţii vreunei oglinzi aşezate brutal  în faţă. Am deveni nişte indivizi realizaţi,  care ar perora în registre ireproşabile despre bine, despre ce trebuie, erijîndu-ne în apostoli ai ideologiei corecte de viaţă. Am indica şabloane, ne-am pretinde modele. Închipuindu-ne stăpîni abosoluţi ai propriului eu, ne-am transforma în istorici profesionişti ai propriei memorii. Eul nostru construit după tipar totalitarist s-ar ocupa cu cenzura adevărurilor incomode emergente pentru a ne putea lăfăi în minciunile comode, universal împărtăşite  şi astfel a ne înregimenta definitiv în structurile societăţii clădite pe-o fundaţie de cadavre de indentităţi autentice.

***

Învăţînd să ne prefacem frumos, am uita degrabă să mai simţim frumos. Să ne petrecem eul frumos prin clipe frumoase cu oameni frumoşi. Ne-am urîţi în aşa chip, intrînd într-o aşa antinomie cu noi înşine încît am crede că frumos şi adevărat nu ne-a fost niciodată, nimic.

Jocul cu Fiinţa de plastic

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Circuitul ticăloşiei în natură

Etichete

ascendent, călăi, dragoste, frustrări, indivizi, iubire, joc, neputinţă, practică, revoltă, răzbunare, societate, ticăloşie, victime, vindicativ

Îi rănim pe cei mai slabi ca noi, pe cei mai puţin orgolioşi decît noi, pe cei care depind de noi şi pe cei care ne iubesc mai mult decît îi iubim noi pe ei. Dar mai ales îi rănim pe aceia care ne înţeleg de fiecare dată şi neapărat fără reproş, pe care nimic nu pare să nu-i rănească îndeajuns de mult încît să ne rănească la rîndul lor sau să ne rebuteze. Pentru că avem certitudinea probată că răbdarea şi afectul lor sînt de fiecare date mai puternice decît accesele noastre de furie, despresie, paranoia, orgoliu, anxietate sau teribilism. Care ne primesc înapoi alături după ce-am luat-o razna, am apucat-o cîş şi le-am înşelat aşteptările, speranţele, visele, încrederea. Ei ne sînt o garanţie pe care n-avem nevoie s-o certificăm sau s-o valorizăm şi pe care o întreţinem doar atunci cînd avem chef sau timp. Eludăm mîndri şi suficienţi importanţa lor în existenţa noastră, convingîndu-ne că oricînd îi putem strivi sub indiferenţă sau uitare, fără ca să ne pricinuim vreo durere sau vreun soi de remuşcare. Ca doar nu ne trebuiesc, nu ne sînt esenţiali, nu? Doar ei sînt cei care au nevoie de noi şi avem grijă să nu le dăm vreo ocazie de-a încerca a realiza o rocadă de ascendent.  Noi avem alte preocupări, orgolii rănite şi alte obligaţiuni stringent de usturătoare care ne supun şi bagatelizează fiinţa şi cărora trebuie să le ţinem piept cu stoicism. Sînt oameni care ne joacă pe degete şi cărora sîntem ocupaţi să le facem jocul. Sînt oameni al căror ascendent îl simţim abuziv, impropriu, dar mai cu seamă paralizant. Care ne frustrează permanent şi de sub comanda cărora nu putem ieşi. Pe care îi iubim în fond, dar îi urîm în formă. Care ne fac să ne simţim mici, neputincioşi, care ne frustrează nespus şi care stîrnesc în noi spiritul vindicativ. Care ne injectează fiinţial regulat doze de otravă ce ne înveninează şi ne fac dependenţi de acte periodice de revoltă. Revolta însă nu se petrece însă împotriva lor pentru că nu „ne ţine” să ne luăm în piept cu ei. Este eminamente vorba de o chestiune de statură. De propria nimicnicie şi de frica de a-i pierde. Ştim că noi sîntem cei care avem nevoie de ei şi nu ne permitem să facem vreun gest necugetat cît timp  în raport cu ei noi exercităm rolul de aghiotant. Răzbunarea pentru fustrările noastre o executăm cu graţie şi emfază asupra celor „mai mici”, care ne vor înghiţi gesturile, aşa cum noi le înghiţim, la rîndul nostru, de la alţii „mai mari”.  

***

Practic, trăim în formule personale şi sociale constituite din relaţii între victime şi călăi, în care fiecare dintre noi joacă – nu pe rînd, ci concomitent – aceste roluri. Nici măcar nu le jucăm purtînd măşti. Căci este vorba de un joc de o natură paradoxală intrinsecă, care are drept finalitate un soi de compensaţie aproximativă şi injustă. Însă, n-avem de ce ne feri sau jena. Nu, nu este nicidecum o situaţie revoltătoare.  Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru faptul că sîntem nişte ticăloşi, din moment ce nimeni dintre noi nu îşi poate transcede sau eluda această „calitate”. Şi mai ales, nimeni nu ar trebui să facă ceva să schimbe această practică sau să-şi metamorfozeze condiţia. Domnii Quijote sînt ridicoli. Nu pentru că practica ar fi una etică sau morală. Ci pentru că este singura formulă care are ca pretext, scop, cauză şi efect dragostea. Cît despre reciprocitate, de aceasta nu se poate pune decît nici măcar în termeni de ticăloşie. Iar în termeni de ticăloşie nu ar trebui să se pună, întru buna funcţionare a formulelor nici schimbul de ascendent.

Voi scuipa pe minciunile voastre!

Etichete

adevăr, ceilalţi, celălalt, minciună, minciună socială, neadevăr, oameni, relaţii, societate

Relaţiile noastre cu ceilalţi se bazează pe minciună. Sînt fundamentate pe ocultarea adevărului, pe mimarea bunăvoinţei, pe acceptare şi nu pe înţelegere, pe nespus, pe fard, pe teatru şi pe muşamalizare. Cine din preajma dumneavoastră credeţi că ar suporta o sinceritate fără mască, rostită firesc, argumentată impecabil şi accentuată prin evidenţele ce le deţine intrinsec? Nu cumva, de fapt, toţi preferăm mai degrabă o injurie injustă şi scuipată între ochi, ori o mîngîiere falsă pe creştet? Nu îl preferăm mai degrabă pe acel care nu ne spune ce n-am vrea să auzim, decît pe acel ce ne citeşte pînă în străfundurile minţii şi-ale sufletului şi ne vorbeşte cu evidenţele ocultate printre reţelele noastre neuronale? Nu-i aşa că nu vrem să stăm prea mult în preajma celor pentru care sîntem transparenţi, pentru că nu putem suporta acea temperatură a existenţei în care nu mai putem mima, nu mai putem intra în nici un rol ca să ne spunem replicile pregătite să concorde cu punerea în scenă a marii piese de teatru ce-o jucăm?

Adevărul e de cele mai multe ori teribil de incomod şi de-ar fi legitimat să preia controlul asupra vieţii noastre ar da peste cap tot edificiul de relaţii din cărţi de joc ce ne-am muncit să le clădim. Ne ferim de cei ce ne înţeleg şi sfîrşim prin a da celor care ne cer şi lîngă care dormim cu masca pe faţă. Ne condamnăm la această falsă comoditate cu un firesc eminamente damnabil. Vrem să fim minţiţi frumos, chiar atunci cînd evidenţele ne zgîrîie pe faţă.  Perseverăm în minciună faţă de celălalt, care contribuie prin propria disimulare la minciuna noastră existenţială. De la un moment dat confundăm minciuna instuţionalizată, minciuna familială, minciuna amicală cu firescul, cu normalitatea. Umblăm cu mănuşile falsităţii, nu cumva să contaminăm minciuna perfectă de neajunsul adevărului. Dacă ne scapă un adevăr, dacă ne iese pe gură porumbelul unei sincerităţi emergente ne putem considera nişte oameni sfîrşiţi, în iminenţa de-a fi rebutaţi din universul ăsta ţesut din neadevăruri consacrate. Minciuna e legea lumii care încheagă structura profundă a societăţilor. Ce dezastru ar mai fi dacă ne-am spune toţi unii altora ce gîndim! Ce explozii, ce deturnări, ce suliţe în coaste, ce explozie de sînge în obraji, ce descătuşare de energii concentrate în pumn! De-am avea curajul să ne strigăm iubirile şi urile reale, de-am putea păşi nepăsători peste cadavrele celor pe care odată i-am crezut, ce liberi am mai fi! Ce senini în prăbuşirea noastră şi cît de singuri în adevărul nostru!