Criza lui „întru”

Etichete

a fi, alteritate, amor propriu, ascendent, autofilie, întru, creşte, criză existenţială, devenire, fericire, fiinţă, oameni, prin tine însuţi, sine

Întotdeauna pentru mine expresia „prin tine însuţi” a fost una lipsită de caracter şi de spirit. Principiul autofiliei cu toate derivatele lui funcţionale prefixate suficient cu „auto” (cum ar fi autotdidactica) m-a făcut să ridic a îndoială de fond sprînceana. Nu trebuie neapărat să fii alergic la formula amorului propriu ca să remarci în preajma ta oameni infinit mai înzestraţi şi mai reliefaţi decît tine. Cum să nu-i iei pe cei mai interesanţi dintre ei, fascinanţi deopotrivă prin caracterul lui aici (cum se înfăţişează ei lumii) cît şi prin cel al lui dincolo (ce sînt pe dinlăuntru şi dincoace de cum se prezintă social), ca modele ori ca repere? De atins, de depăşit, ori de contrazis. Nu vorbesc aici de încurajarea unui mimetism precar, ci de ceea ce mi se pare obligatoriu pentru orice individ care cosideră că formarea lui nu s-a încheiat, şi anume, lărgirea eului către sine – către un sine extins, mai plin, în vederea devenirii asimptotice către un deplin.

A te raporta la alţii – la unii anume, aleşi pe sprînceană – înseamnă a fiinţa întru: întru cineva (adică a practica o formă de alteritate) şi întru tine (a deveni mai mult decît eşti şi decît crezi că ai putea fi). Am avut norocul de a-l găsi pe întru şi de a mă bucura de el în cîteva întruchipări şi formule esenţiale, recunoscînd cu sete ascendentul care mă umplea de un sine mai înalt, mai rafinat, mai proeminent, mai deosebit, mai puternic. Un soi de minunată depedendenţă de-o creştere ce se petrecea tăcut, firesc, cu mare emoţie şi mai cu seamă c-o mare fericire de-a fi. I-am numit pe cei întru care am simţit că devin, mentori sau maeştri, dezvoltînd un cult pentru această funcţie ca pentru nimic altceva pe lume. Ipostaza de discipol sau de învăţăcel al cuiva mi-a fost trambulină existenţială care m-a făcut să ard stări, complexe şi etape.

De aceea, pentru mine, cea mai acută criză existenţială la care poate fi supusă o fiinţă în formare este cea a lui întru. Să nu mai găseşti ascendentul, să nu mai afli spre ce să te înalţi şi să rămîi suspendat, adică prin tine însuţi. Resimt nesănătos, de-a dreptul maladiv, autofilia conjuncturală datorată pierderii unei fiinţări întru. Mă simt redusă la un sine forţat să se plieze în el însuşi pînă la chircire şi uscare. Buretele fiinţei care odată se umplea cu sete, se usucă şi nu mai primeşte să se umple de nimic fiindcă nu mai are ce absorbi. E clipa cînd, lăsat de izbelişte, nu doar stagnezi, ci retrogradezi, te întorci la un sine dinapoi, fiindcă nimeni şi nimic nu-ţi mai alimentează devenirea. De ce intră întru în criză? De obicei pentru că ascendentul nu mai funcţioneză sau este vectorizat într-o direcţie pe care nu mai simţi ca ar fi constructiv pentru sinele tău să o urmezi.

Nu ştiu cum s-ar putea opera o ieşire din criza lui întru. Oricum, sigur nu prin tine însuţi sau prin dezvoltarea unei caricaturale şi artificiale forme de amor propriu.

Paranoia şi alteritatea

Etichete

altericid, alteritate, autofilie, celălalt, derapaj, paranoia, rana, rebutare, singurătate, voodoo

Degeaba ne amăgim că sîntem prin noi înşine, începutul şi sfîrşitul, motivaţia dintîi şi scopul ultim, înfruntarea şi realizarea, cauza şi efectul. În fapt, nimic din frumosul, urîtul, reuşita sau eşecul a ceea ce întreprindem nu ni se datorează. Doar se petrece prin noi. Oricît de autofili ne convingem că ar trebui să fim, funcţionăm de fapt în paradigma alterităţii şi sub oblăduirea ei. Drept dovadă că atunci cînd devenim neputincioşi în singurătatea auto-impusă şi doar formal asumată, derapăm pe un drum bolovănos unde ne împiedicăm de noi înşine şi de propria neputinţă de-a mai fi. În fapt, ne fabricăm o rană care ne doare nespus ca să mai aibă rost să mai încercăm să ne ridicăm. Rana închipuită din mintea şi sufletul nostru creşte ca un puroi ce ne înăbuşă metabolizarea substanţelor vitale şi ne inversează optica existenţială. Ni se pare că deşertul şi arătura sînt realitatea, iar drumul neted unde cineva există pentru noi este o închipuire. Rebutarea forţată, altericidul artificial şi intenţionat ne înscrie rapid pe traiectoria nebuniei. Imperceptibil, devenim victimele masacrului comis cu instrumentele de tortură pe care noi ni le-am fabricat ca să ne scobim în rană pînă la os. Ne transformăm în nişte indivizi bagatelizaţi, ignoraţi, abandonaţi, lăsaţi, uitaţi. Paranoia autoflagelării noastre îl transformă pe celălalt într-o păpuşă voodoo. Nu este aşa cum ne convine să credem în virtutea egoismului nostru – răul nu ni-l facem mai cu seamă nouă, ci celuilalt. Însă celălalt este întotdeauna mai puternic, pătrunde în iureşul nostru demenţial şi ne salvează de noi înşine. Declicul ne aruncă fiinţa într-o ruşine faţă de grobianismul încercării noastre aberante de altericid. Şi, deşi sîntem recunoscători cu tot sufletul nostru recompus instantaneu pentru miracol, căutăm prea repede să uităm că sîntem cei mai norocoşi oameni. Pentru că am vrea să mulţumim şi nu ştim cum.