Visul unei nopţi de iarnă

Etichete

abuz, agonie, disperare, dispreţ, fecale, Iisus, Moş Crăciun, nefericire, oameni, pom de Crăciun, scîrbă, scuipat, sărbători, ură, vomă, ţipete

În timp ce în preajma sărbătorilor majoritatea oamenilor sînt înfieraţi (într-un fel sau altul, natural sau artificial, deductiv sau inductiv) de sentimente şi gînduri din registrele dragostei, drăgăleşeniei, prieteniei, iertării, bună-voinţei, carităţii, păcii, unităţii, înţelegerii, eu nu mă gîndesc decît la cît de bine i-ar sta lumii în agonie. 🙂

Visez o mare scîrbă care să ningă cu vomă şi scuipat. Visez nişte pungi de cadouri pline de fecale. Visez decoraţiuni care să strălucească atît de tare încît să le explodeze în faţă celor care şi le aşază la ferestre. Visez masacre în jurul pomului de Crăciun. Visez cine de taină în care toţi membrii familiei reunite să joace pe rînd, pe principiul ruletei ruseşti, rolul lui Iisus. Visez copii abuzaţi sexual de Moş Crăciun. Visez îndrăgostiţi care să îngheţe grotesc în îmbrăţişarea lor şi un meşter vrăjitor care să vină cu un topor să -i preschimbe în cioburi. Visez atentate în trenurile care îi duc pe oameni la cei dragi. Visez spovedanii care să se termine cu aruncarea în aer a bisericilor.  Visez ţipete, urlete şi multă ură care să umple inimile oamenilor cu un spirit aparte, care să-i facă să se devoreze între ei. Visez cum cea mai cruntă dintre disperări face pămîntul să se caşte şi să înghită întrega oamenire. Glumesc.

Sărbători nefericite vă urez!

Te controlez, deci exist

Etichete

abuz, ascultare, colivie de aur, control, controlaţi, controlori, călăi, existent, existenţă, fiinţă, libertate, mort, obedienţă, ordine, principii, restricţii, revoltă, turn de fildeş, vampirizare, viaţă

Pentru a-şi suplini lipsa de rost în viaţă unii oameni şi-au ales ca formulă existenţială controlul. Această „îndeletnicire” au orientat-o asupra celor mai neputincioşi decît ei, mai subţiri ca personalitate, ostracizaţilor, complexaţilor ce se vedeau lipsiţi de alternativă sau de apărare, ori celor născuţi direct sub dispoziţia lor. Străini de orice principiu de-a fi care se articulează pe scheletul mobil şi elastic al libertăţii, s-au insinuat şi impus în existenţele celor desemnaţi să-i „iubească” cu interdicţii şi restricţii, termene şi condiţii. „Păzitori” din oficiu ai celor care li s-au supus de voie sau de ne-voie, le ţin acestora contabilitatea cotidiană, organizîndu-le, orientîndu-le şi selectîndu-le după bunul plac necesităţile, dorinţele, vecinătăţile. Lesne şi de la sine înţeles se erijează atît în judecători cît şi în executanţi care dau cu uşurinţă sentinţe celor care consideră că ar trebui să-i asculte fără să crîcnească. Controlorilor le este de nesuportat împotrivirea. De se izbesc de ea, scurtează pe loc lanţul obiectelor posedate pînă cînd cei vizaţi, sub imperiul şantajului sentimental sau a abuzului de morală, clachează, promiţînd solemn obedienţa veşnică. Controlaţii, ca orice animale dresate şi emasculate primesc cu bucurie osul aruncat de asupritorii lor, înghiţindu-şi scurt şi la comandă mîrîitul din adîncul fiinţei.

Tehnicile controlorilor sînt puţine şi eficiente, fiindcă nu-şi permit să dea greş. De fapt, rareori se întîmplă ca vreunui controlor să-i scape „prada”, fiindcă majoritatea controlaţilor ştiu că ordinele nu se discută, ci se execută. Rareori se mobilizează controlaţii într-o revoltă şi, atunci cînd o fac, sînt incapabili să o ducă pănă la capăt, finalizînd-o cu desprinderea sau cu inversarea rolurilor. De obicei abuzaţii dezvoltă un afect maladiv pentru călăii lor, chiar un cult, împrumutîndu-le falsa morală, de natură axiomatică fără a o pune în discuţie sau sub semnul îndoielii. Din acest motiv, controlorii nu au niciodată nevoie să apeleze la argumente. De sînt puşi în faţa unor astfel de „pretenţii”, se manifestă cu spume şi se asigură că-i vor pedepsi pe controlaţii răsculaţi cu un canon drastic.

Cu o uşurinţă de invidiat, controlorii jonglează ca nişte circari profesionişti cu noţiuni şi principii absolute precum Adevăr, Bine, Rău, Morală, Normă care susţin că le aparţin lor şi numai lor, aflaţi fiind la adăpostul ignoranţei sau slăbiciunii controlaţilor care nu îndrăznesc, nici măcar în glumă, să le conteste. Siguri pe sine, neclătinaţi în convingerile lor şi în încrederea în formula lor existenţială, controlorii au sentimentul că ţinînd din scurt îi iubesc, îi protejează, îi îngrijesc şi îi feresc pe cei aleşi de contingenţele lumii. Pentru ei, casa potrivită şi ideală în acelaşi timp pentru o fiinţă vie este colivia de aur din turnul de fildeş unde, închisă fiind, primeşte toate cele de trebuinţă pentru a subzista. Adică, doar ceea ce-i oferă, dintr-o incomensurabilă mărinimie, temnicierul  ar trebui nu doar să-i fie destul, ci să-i fie totul. Evident, controlorul aşteaptă şi recompensă pentru darul său, şi anume, zîmbetul, bucuria, fericirea şi implicit viaţa celui căruia „îi oferă totul”, chiar dacă acestea i se livrează diform, sub formă de minciună. Dă fărîmituri din traiul lui, ca să primească înapoi un om întreg. Psihologia controlorului este cea a ţăranului care îndoapă raţa cu nutreţ pentru vite şi apoi se întreabă de ce a crăpat şi nu s-a făcut mare şi frumoasă, numai bună de mîncat.

Dintre toate speciile umane care nu-şi ajung sie înselor, controlorii îmi apar cei mai abjecţi şi îmi repugnă peste poate, fiindcă vampirizează hulpav tot ce-ar putea fi devenire firească într-un om. Se hrănesc cu substanţa vitală a celorlaţi pînă ce aceştia sucombă pe dinlăuntru, capitulînd esenţial în faţa propriei voinţe şi transformîndu-se din existent, în obiect controlat. Mai departe, aproape întotdeuna, controlaţii se preschimbă nu după prea mult timp, şi ei, în controlori.

Spuneţi-mi şi dumneavoastră, prin ce sînt mai puţin damnabili controlorii a căror fericire e contemplarea morţilor în viaţă decît criminalii care-şi extrag satisfacţia din omuciderea în serie?

Ostracizarea omului complicat, capodopera ignoranţilor

Etichete

absurd, abuz, alambicat, complicat, condamnare, ignoranţi, ilegitim, Inchiziţie, omul complicat, ostracizare, pretenţios, torură

Asistăm pasivi şi resemnaţi, ca ruşinaţi de o tară contagioasă pe care o purtăm, la o execuţie masivă a sensului pozitiv al noţiunii de complicat. Cei „proşti, dar mulţi” s-au cocoţat pe baricadele ignoranţei şi de acolo au decretat, pe limba lor peltică şi slab articulată, condamnarea complicatului. Vă oferim şi traducerea raţiunii-manifest a acestui masacru în plină desfăşurare: „De astăzi, să fie exilaţi la periferia societăţii, reduşi la tăcere, toţi acei care vor pune beţele lor ţanţoşe în roţile bunului mers al lumii, cu ale lor minţi întortocheate şi blestemate care-i fac pe ceilalţi să se abată de la calea firească a simplităţii”. Fără judecată, fără proces, ca într-o colonie penitenciară kafkiană, după modelul holocaustului, ignoranţii au început să-i deporteze pe oamenii complicaţi în deşertul fiinţei. Au făcut-o instinctiv, nu programatic, simţindu-se încolţiţi de-o forţă incapabilă s-o gestioneze prin capacităţile proprii. Au folosit metodele de tortură cele mai dureroase: incendierea cetăţii ideologice, siluirea conştiinţei, punerea în cămaşă de forţă a ideilor, scoaterea limbii pentru a face imposibilă pronunţarea unor anume cuvinte, masacrarea gîndirii, ruperea coloanei vertebrale a procesului cognitiv etc.

„Datorită” monstruoasei coaliţii,  tot ce este complicat a fost supus oprobriului şi situat într-o paradigmă a falsului, a stranietăţii, a dificilului. Aşezat sub spectrul peiorativului, orice sau oricine a primit atributul de complicat a devenit automat un fel de ciumat, care trebuie evitat pe cît posibil şi pîrît ca existent ilegitim. Automat, toţi acei indivizi catalogaţi complicaţi au fost ostracizaţi pînă la pierderea oricărei raţiuni de-a mai exista. Au fost biciuiţi cu injurii în public, pînă la ţîşnirea lacrimilor de durere. Li s-a scuipat între ochi acuzaţia de înşelăciune şi de vrăjitorie fără a putea sări să nege minciuna.

În continuare, ei vor fi ţinuţi în mod constant şi sistematic într-un beci al cunoaşterii, biciuţi cu sintagme murdare şi apoi puşi să mărturisească faptul că sistemul lor fiinţial este fals, criminal şi ilegitim. Inchiziţia ignoranţilor va triumfa pentru că aceşti oameni ori vor înnebuni, ori se vor lăsa păgubaşi, îndoindu-se de sine. După această spălare de creier survenită pe fondul unei epuizări, vor ajunge să creadă că termeni ca „alambicat”, „întortocheat”, „pretenţios”, desemnează cele mai mai grave orori ce se pot găsi pe lume, fiind defecte ale lor constituive, şi nu calităţi de admirat. Simplismul, şi nu simplitatea, astfel vor triumfa. Lumea va fi curăţată de morbul complicaţiei, care nu lăsa să se îndrevadă aşa-zisa „naturaleţe” a „purităţii” ei constitutive . Indivizii precari şi nu fireşti, cum se pretind, îşi vor îndesa mai bine laurii victoriei pe frunte, să nu cumva să le cadă atunci cînd apleacă fruntea spre a servi unui zeu al ignoranţei.

Totuşi, omul complicat, cînd s-ar ridica din mizeria în care l-au coborît ceilalţi, ucigîndu-l simbolic, „pre mulţi va popi” şi el. Îniverea lui va fi însă discretă, subtilă şi încărcată de sens cum i-a fost şi existenţa în gînd, gîndire, idee şi cuvînt.

Pupatul ca socializare

Etichete

abuz, îmbrăţişare, conversaţie, dialog, gestualitate, interacţiune, pseudo-socializare, pupat, socializare

Din categoria gesturilor care îmi repugnă ca act gratuit, în Spania m-am întîlnit cu două forme de manifestare cu pseudo statut cultural-specific-naţional care se confundă cu salutul şi socializarea: pupatul şi îmbrăţişatul.  În mijlocul străzii, la biserică sau la crîşmă (în fapt la orice formă de vedere şi de revedere), zîmbitor şi fals afectuos, aceste gesturi presupun iniţierea interacţiunii între una sau mai mult persoane (între care relaţia e de obicei doar de tipul cunoscut-cunoscută). Mai mult, chiar înlocuiesc expresiile clasice de captatio benevolentiae ale începutului unei conversaţii precum: „Bună!”, „Ce mai faci?”, „Mă bucur să te văd”, „De cînd nu te-am mai văzut!”, „Ce mai e de viaţa ta?” etcetera. Prin acest tip de gest se deschide un cîmp comunicativ care îşi are finaliatea mult mai repede. Pesemne că e vorba aici de o chestiune de pragmatică de aceeaşi filieră cu tendinţele societăţii de reducere a semnificatelor. Pentru că, mai mult decît clişeele enumerate mai sus, toate limbile, toate culturile şi toate tipurile de relaţii interumane au de unde să ofere cuvinte şi formule adecvate manifestării în spaţiul public a bucuriei revederii, a afecţiunii pentru celălat, a complicităţii, a dorinţei de socializare, de cunoaştere sau a plăcerii pur şi simplu de a sta de vorbă.

Mie, sărutul pe obraz al unui necunoscut nu îmi spune nimic. Din contra. E ca un fel de negaţie din start a posibilităţii de construcţie a unui dialog. Mă stinghereşte şi mă îndepărtează pentru că e ca o formă brutală de intruziune într-un spaţiu privat. Luatul în braţe la fel. Unui student Erasmus care nici nu îmi ştie numele, dar îmi sare de gît, nu pot să-i răspund cu o „formă de socializare” pe măsură, ci doar cu o expresie de repulsie şi dezgust şi cu o dare fizică la o parte. Sărutul şi luatul în braţe pentru mine sînt gesturi intim-personale. Din convingere evit să le dau frîu în spaţii publice. Nici cu prietenii apropiaţi nu le practic, decît foarte rar şi pentru a marca stări şi momente cu adevărat semnificative.

Din categoria elementelor gestuale care presupun declanşarea interacţiunii semnalez ca alternativă, practicată cu aceleaşi semnificaţii cam în toate spaţiile europene, datul mîinii: impersonal, formal dar care deschide un cîmp de comunicare. E mai rece, dar are mai mult potenţial de a lăsa celor două părţi implicate libertatea de opţiune pentru o natură sau alta a formei de interacţiune.

Însă, probabil, cum acceptăm că anumite cuvinte s-au desemantizat, că pronumele de politeţe nu face decît să incomodeze în limbă, aşa acceptăm şi că gesturile şi-au pierdut din conotaţii şi s-au diluat într-o formă de promiscuitate ridicată ilegitim la rangul de a fi sociabil, a fi politicos, a fi drăguţ, a fi prietenos. Noi, europenii racordaţi totalmente la caracteristicile neo-postmoderniste ale secolului XXI, mai avem puţin şi o să ne arătăm atît de bucuroşi de cunoştiinţă sau de revedere cu cineva încît o să ne dăm pantalonii jos în mijlocul străzii. Asta pentru că, într-o epocă informaţională, ştim că orice interacţiune trebuie să aibă un atac bun. Şi aşa ajungem să redescoperim focul.