• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive etichetă: ignoranţă

Jocul cu Fiinţa de plastic

12 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 3 comentarii

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

30 Duminică nov. 2008

Posted by Laura Păuleţ in ¡Romania is my country!, Declaraţii de iubire, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri

≈ 5 comentarii

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Sensibilităţi umane şi catalane

22 Sâmbătă nov. 2008

Posted by Laura Păuleţ in aka Lleida, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

catalani, hipersensibilitate, idiosincrazii, ignoranţă, mofturi, sine

Am remarcat că populaţia catalană suferă de hipersensibilitate, cu precădere vizuală, auditivă şi olfactivă, pe lîngă cea ideologică. Însă idiosincraziile (degenerate de multe ori în halucinaţii) au ca obiect numai pestilenţialul şi inadmisibilul exterior şi al altora, nicidecum pe cel interior şi al sinelui. Astfel, primesc numai priviri încruntate, gesturi de dezgust şi respingere precum şi adresări răţoite şi ofensive cu privire la „apucăturile” mele „huligăneşti” care perturbă armonia publică a universului lleidatan. Concret. Un catalan nu poate trece printr-un rotocol de fum timid şi inofensiv, pierdut în mirosul tare de gunoi al oraşului fără a-şi face „loc” cu mîna şi a grăbi ostentativ pasul, îndepărtîndu-se, fără a uita însă să arunce o privire piezişă în urmă. Un student conştiincios dintr-o sală de lectură nu se poate concentra la privitul pozelor din vacanţă dacă îi străbate timpanul un „firicel” de muzică provenit de la căştile mele, îndesate cu precauţie pe urechi. Baba de pe palier nu-şi poate înghiţi pastilele dacă eu vorbesc normal în camera de alături şi nici nu poate adormi cînd eu deja visez, auzind „gemete”, care din apartamentul locuit de patru fete, sigur îmi aparţin mie. De dezmăţul dintr-o seară de pe casa scării cu siguranţă tot eu sînt vinovată, deşi eu mi-am petrecut noaptea la net, la facultate. Ţinuta mea vestimentară , elegantă şi cu asorteuri „la dungă”, este şi ea, un obiect de mirare pentru privirile scurte şi tăioase ale trecătorilor. Cerceii din nas, din barbă şi din alte zone vizibile pe care nu consider necesar să le precizez, precum şi zgărzile de pe la gîturi, hainele nespălate şi spînzurînde pe trotuar nu atrag nici măcar o uitătură, dapăi un oprobriu.  

Fiinţa mea le este vizibil incomodă catalanilor şi nu numai. Prezenţe întîmplătoare şi cazuale din juru-mi se consideră de multe ori legitimate în a-mi „corecta” comportamentele după „normele” lor. Stau şi mă întreb de unde îşi arogă unii modelul propriu drept tipar normativ. Culmea e, că „aceia” sînt întocmai cei lipsiţi de coerenţă interioară, limitaţi la un sine mimetic şi suficient, dar a căror voce este puternică şi provine din plămîni sănătoşi. Îmi permiteţi, vă rog, voi ce aruncaţi cu anatema ca şi cum aţi împrăştia cu pietre, să-mi manifest şi eu sensibilităţile mele ultragiate? Nu, ştiu că nu mi-aţi îngădui, dar totuşi încerc să vă sfidez. Eu „sufăr” de „mofturi”, idiosincraziile mele nu ţin de realitatea vizibilă, palpabilă, în definitiv strict fizică. Deci nu există. Sensibilităţile mele morale, lingvistice şi estetice nu sînt argumente pentru detractori-dumneavoastră. Totuşi, şi mie îmi vine să-mi fac loc cu mîna prin norul scăpărat din fumul ingnoranţei, şi eu aş vrea să nu aud sonorul limbii române scrijelite în dezacorduri şi să-mi obosesc ochii cu scrieri cu prescurtări englezeşti şi fără diacritice. Nici gemetele  de bună-voinţă ale „mamelor Theresa” nu mă prea lasă să dorm bine, căci nu-mi doresc partide de amor apostolic şi apostrofări în grup. Muzica sferelor care n-au atingere ideatico-intelectuală în ceea ce mă priveşte, zău că aş pune-o pe mut. Cît despre „halucinaţii” îmi permit şi eu să am deliruri de idei fără a-mi limita spaţiul de desfăşurare şi a-mi menaja „adrisantul”. Cît despre estetica existenţei şi pe mine mă oboseşe lipsa de „simţ”, şi zău că mă simt violată de cîte ori merg pe stradă cînd văd cum neîngrijirea, lipsa de construcţie a imaginii sau „naturaleţea prea naturală”, lasă o dîră de prost gust şi „parfum” care te face să întorci capul – dar nu spre, ci dinspre. Tocmai aceia sînt „moraliştii”. Dar, drept să vă zic, eu îi invidiez. Aş schimba şi eu idiosincrazia mea la ignoranţă cu una la fumul de ţigară. Fumul de ţigară se disipează în aer, rapid, însă ignoranţa rar îşi găseşte aerul inteligenţei care s-o rarefieze.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Înjură-mă în catalană!

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.647 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: