Deocherea cuvintelor

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Desfătări

Etichete

alteritate, ascendent, ce-mi place, certuri, ciudăţenii, Idei, leapşă, măşti, obsesii, scris, sine, supliciu, teorie

Hazaparu m-a provocat la exhibiţionisme. Greu exerciţiu să spun ce-mi place cînd de obicei mi se slobozesc numai frustrările.

1. Alteritatea; ca obsesie.
2. Ideile; din ochi sau din cărţi.
3. Certurile; ideologice, într-o crîşmă.
4. Supliciul; dacă e formativ.
5. Măştile; dacă ascund îndeajuns.
6. Scrisul; ca eliberare.
7. Ciudăţeniile; ca individualitate.
8. Ascendentul; celuilalt.
9. Teoria; ca modus vivendi.
10. Alteriatea; ca sine.

Nu ştiu cum se practică plesnirea cu leapşa, dar o da şi eu conformist mai departe lui Zăvoi, Elizei, lui Tomei şi înapoi lui Hazaparu, ca să scrie şi el ce-i place.

Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.

Regăsindu-l pe Cioran

Etichete

blog, Cioran, delir, disperare, identificare, lirism, mimetism, parafrază, Pe culmile disperării, redescoperire, scris, singurătate

Cînd am numit acest blog, am făcut-o dintr-un reflex – culmea, fără conştientizare. Era singurul nume posibil pentru un ceva al meu care însemna a scrie, a transmite, a expune, a dezvălui, a ascunde, a striga,  simţi, a crede, a ilustra, a opina, care condiţiona automat şi natura scrierilor şi a scriiturii. Ieri am făcut rost de modelul parafrazei mele, în versiune digitală. Demult uitat şi digerat fără a şti înlăuntru-mi, m-am regăsit înstrăinată de textul care la momentul citirii lui mi s-a implantat în sistemele muscular şi respirator ca o enzimă metabolizantă.  Înfuriată şi ruşinată am rămas blocată în tremurul unei dezvăluiri fără de seamăn, regăsindu-mă într-un soi de mimetism inconştient şi culpabil. Bulimică, am citit fără oprire, pagini în şir, cu ochii obosiţi de monitor şi de alcool, însă narcotizată de (re)descoperire. Mă simt ca o impostoare nenorocită. Gîndurile mele au fost luate de mult. Au şi fost scrise de mult. Mai bine decît o fac eu, mai adînc, mai pertinent, mai strident, mai ardent. De altcineva. Fiinţa mea profundă, cu neliniştile şi disperările ei, e doar o reiterativitate a „altuia”. Ştiam , dar uitasem. „Pe culmile disperării” e strigătul. Eu sînt a „n”-şpea undă e ecoului. Nu, durerile mele precare şi ontice nu sînt nimic în faţa cuvintelor care mă dezbracă şi mă arată, ideatic privind, ca pe o scîndură inestetică cioplită şi vopsită cu prost gust. Cioran vorbeşte despre viaţa şi despre moartea mea cu firescul pe care eu nu reuşesc să le accept. Precaritatea mea se constituie în eludarea permanentă, în fuga concomitentă de real şi de sine, dar în acelaşi timp şi în stagnarea în echilibrul instabil. Eu sînt autocondamnarea şi supravieţuirea perversă. Refuzul concertului exhibiţionist-precar şi centrul lui. Eu sînt înşelăciunea. Eşecul otravei care nu şi-a făcut efectul, dar care continuă să-mi curgă prin vene deghizată în existenţă. Curajul mirărilor şi exclamaţiilor mi-e străin. Trăiesc după două puncte. În suspansul neechivoc al laşităţii. Luciditatea şi conştientizarea precedă punctele de suspensie. Focul doar m-a ars, n-a reuşit să mă purifice deşi i-am integrat insidia şi i-am asumat-o ca formă de a fi. Paroxism de natură periferică, precară, puberă. Ca pe un adolescent miop, pe mine nici strigătul lui Iona şi nici disperarea lui Cioran nu mă salvează. Disperarea e ca o aşezare dureroasă într-o poziţie dizgraţioasă: cu genunchii la gură, cu capul plecat, între propriile picioare. Nu, nu e grotescă, e doar impudică şi mimetică. Însăşi fiinţa mi-e o parafrază. Cum să mai pretind că nu sînt singură, ci singura?