Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Obligaţia de a primi

Etichete

a cumpăra, a dărui, a fi cumpărat, admiraţie, alteritate, dar, fals, minciuni, obligaţie, respect

Să te dezguste darul primit. Să-ţi repugne declaraţia. Să te stingherească gestul. Să nu te emoţioneze intenţia. Se întîmplă întotdeauna în zilele care te îneacă în miros dens de minciuni gogonate, deghizate în respect şi admiraţie. Se întîmplă atunci cînd cineva care nu ai vrea să-ţi ofere niciodată nimic te prinde în braţele unei false jubilaţii, sărutîndu-te pe frunte cu sintagma emetică pe care a vîndut-o de prea multe ori la taraba din bazarul său de afecte. Se întîmplă pentru că a primi a devenit sinonimul lui a accepta să fii cumpărat. Nu, de fapt a obligaţiei sociale de a te lăsa cumpărat cu nimicuri pseudo-emoţionale de duzină. Se întîmplă pentru că sărbătorile sînt zile de trafic emoţional în care individul se caută în buzunare de un frumos inventat şi gata ofilit. Pentru că cei care oferă public şi programatic sînt nişte dealeri care fac trafic cu sinele lor, transformîndu-i pe ceilalţi pe care îi obligă să ia, în prostituate de conjunctură.

Un cadou nedorit şi neaşteptat este ca o umilire publică. Este ca o jignire care ţi-a fost aruncată în faţă de un superior crud şi inuman căruia nu îi poţi scuipa flegma dispreţului între ochi. Din prea mult bun simţ. Sau din teamă. Sau din neasumare. Sau pentru că te gîndeşti că ar putea fi vorba de propria neputinţă de a primi. Şi mai ales pentru că ştii că acel cadou dorit şi împachetat în tăcerea alterităţii nu se va oferi niciodată, pentru că oricum se dăruieşte în fiecare clipă.