De ce n-o fac

Etichete

moarte, pesimism, sinucidere

M-aș îngropa acolo unde pământul e rece și ud. Nu acolo unde e puhav și sfărâmicios. Nu unde se trage trapa de marmură și se sudează gardul de fier forjat. Ci unde se zvârlă sacii. Acolo unde spiritele se zbuciumă și după moarte fiindcă nu și-au împlinit rostul pe lume. Acolo unde colcăie viermii și se fierb la foc mic păcatele. Acolo unde nu e nicio salvare pentru suflete. Dac-a fost chinuit pe pământ de ce-ar avea să fie împăcat după moarte? A rămas ceva de răscupărat în afara suferințelor deja răs-plătite? În răspărul umilințelor deja trăite, îs pofida iluziilor infinit traficate? Desigur că da. Un discurs despre fascinația morții și despre imposibilitatea asumării ei.

Cocoșații de la Notre Vie

Etichete

duplicitate, inadaptare, iprocrizie, notre dame, sinucidere

I-ați văzut fie retrași din lume, fie în mijlocul mulțimilor. În prima ipostază, ridicol de reci, distanți, sfârșiți, mândri și prețioși. Luceferi de-a dreptul. În cea de-a doua, excesiv de vioi, de dezinhibați, de vulgari, de energici, și de socialibili. Ai, destrbălați! Ei sunt oamenii fundamental neadaptați care își caută, în societate, o poziționare extremă. Pentru ei existența este un circ, un joc al măștilor, o miză a disimulării.

Fundamental, sunt oameni cu o identitate care se scutură pe ea, de ea, în fiecare secundă. Oameni care se joacă de-a v-ați-asculenselea cu ei înșiși și cu toată lumea, căutând să scape de privirea strâmbă și de lipsa de înțelegere radicală care le-a mistuit sufletul. Cultivă un fals cult al personalității, o morală îndoielnică și cusută cu ață albă și o prezență socială glacială, distantă și disimulată. Sau se dau în stambă și în spectacol, fac glume de auto-bază cu o atitudine forțat camaraderescă. Sunt cei care par „prea mult” sau „prea puțin”. Cei care tac prea mult sau râd prea tare. Cei care deranjează. Tolerații. De fapt, sunt cei obosiți să se mai justifice și să explice. Să-și explice trăirile și să-și justifice pornirile.

Sunt cei care au renunțat la tot ce sunt, asumându-și că nu e loc decât de umbră pentru ei pe fața pământului. Altfel fiind, au încercat să fie ca toți ceilalți. Fie să se adâncească în cărți și-n idei, în principii și-n aspirații, și-n filosofii radicale de viață. Fie să se lase călcați în picioare, în virtutea empatiei, a tranzitivității și-a clipei consumate frivol, în nopți și legături de pierzanie. Unii le-au încercat pe amândouă. Consecutiv sau concomitent. Dar de fiecare dată au eșuat. Și-au suferit infinit.

Îngeri și demoni, vestale și curve, oricum creaturi prefăcute, acești indaptați mușcă din viață, așteptând s-o consume cât mai degrabă. Furia și durerea lor e rapace și mistuitoare, fie că e subversivă, fie că e manifestată. Suferința lor e fie interpretată ca aroganță, fie ca slăbiciune. Excesiv de complicați pentru unii, superficiali pentru alții. Mereu judecați și contestați. Mereu suferind de percepția că durerea lor fie nu echivalează suferința mistică, fie că este asemuită lamentației de duzină.

Indaptații din fașă nu au nici o șansă pe lume. Pe ei îi paște și-i definește ridicolul. Îi dă de gol haina de fraier. Îi mistuie propria ființă ca un stigmat. Pe ei îi doare viața și lumea. Dar cel mai mult îi doare să fie ei înșiși. Fiindcă atunci nici măcar nu mai stârnesc și nu mai contrariază. Doar alungă, și aduc indiferența. Acea roabă grea, care nu-ți îngăduie să mai trăieși cu tine, dar e prea greu de dat deoparte ca să-ți poți lua viața. Așa că, n-are decât cocoșatul să-și trăiască experiențele încercărilor cu final negativ, închis și previzibil. Cât să-i confirme că nu e decât o greșeală a naturii. Nimic mai mult, dar, și mai trist, nimic mai puțin.

Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Sinuciderea prin altericid

Etichete

altericid, alteritate, autocraţie, celălalt, cosmonaut, crima perfectă, diavol, individuaţie, izolare, Jean Baudrillard, realitate, sine, singurătate, sinucidere, vid

Crima perfectă a unui „cosmonaut”

Există o cale sigură de-a muri şi de-a nu te mai întoarce niciodată la tine însuţi: aceea de a-l ucide pe Celălalt. De a-ţi transforma zarea într-o serie de clone ale tale. De-a ajunge la un asemenea grad de individuaţie încît să nu-ţi mai poţi ieşi din tine. Să rămîi prins în obscenitatea sinistră a interiorităţii proprii unde raporturile nu se mai manifestă, firesc, între tine şi alţii, ci doar între tine şi tine.  Odată cu realizarea „crimei perfecte” să ajungi să te însingurezi într-un aşa hal, încît în autocraţia ta să nu mai percepi decît lumea identică sie înseşi, prin excluderea oricărui principiu de alteritate. Nu ar fi ca şi cum lumea ar fi murit, ci ca şi cum tu însuţi ai fi murit şi ţi-ai fi ieşit din tine pentru a te privi şi-a te trăi, prin delegaţie, din afară. Şi ai fi ajuns să pluteşti, paradoxal, în vid, perfect izolat de orice contact cu realitatea. Prins în virtualitatea ta, să te multiplici la infinit, pînă la sufocare, asemeni unui cosmonaut damnat să nu se mai poată întoarce pe pămînt. În perfecţiunea asta a ta, de împlinire totală, să îţi trăieşti sfîrşitul cu voluptatea confortului de a şti că nu mai trăieşti pentru nimeni. Pentru că oricum „schimbul” între individualităţi e unul imposibil, chiar dacă sîntem destinaţi unul celuilalt, şi nu unui destin individual. Dar ce să  ne facem cînd, vorba lui Baudrillard „acestă lume reală” este mult prea obscenă, cînd seducţia nu mai este o etapă de construcţie sau cînd preliminariile ei se duc la un mare gol de fiinţă prin imposibilitatea împlinirii? Amăgirea nu mai poate funcţiona şi altericidul nu ţine, în fapt, de noi, pentru că „diavolul, după ce a cumpărat umbra omului, o reciclează”.

Cum a dat morala colţu’

Etichete

conştiinţă, delir, disperare, eu, moarte, morală, sine, sinucidere

SENZAŢONAL! La 21 de ani, spînzurată de frînghia conştiinţei

În cele din urmă, nemaiputînd îndura ironia sorţii, s-a sinucis….

Morala, o tînără  idealistă, firavă şi  serafică a murit prematur, lent şi dureros, după 21 de ani chinuiţi de pomană într-un univers potrivnic. Medici specialişti care preferă să rămînă sub anonimat au declarat că decesul s-a petrecut din cauze naturale multiple precum ar fi pietre la inimă, ulcer la creier şi sifilis sufletesc. Aceştia apreciază că toate aceste maladii independente s-au coagulat la nivelul existenţial metabolizant şi au degenarat într-un chinuitor cancer fiinţial. Gurile rele (aflate de asemenea sub protecţia anonimatului) susţin că graţioasa şi imateriala zînă, costumată într-o Joana d’Arc, după ce s-a luat în piept cu viaţa în repetate rînduri şi prin varii forme, încercînd fără izbîndă să dreseze realităţile din preajma-i după tiparul ei, s-a sinucis. Prietenii (evident, tot anonimi) spun că decesul s-a datorat pierderii minţilor din pricina unei supradoze de conştientizare. Duşmanii (şi mai anonimi) susţin că moartea a survenit dintr-un exces de laşitate pe fondul unei labilităţi constitutiv-degenerative. Vrăjitoarele din tîrg scuipă-n sîn, spunînd că şi-ar fi vîndut spiritul dracului care i-a slăbit trupul pînă cînd fata s-a pierdut cu totul. Acestea mai suţin, deşi afirmaţiile nu le pot fi verificate, că în locul ei ar fi rămas o piază rea care se strecoară la rîndul ei în inimile oamenilor şi le răpeşte suflul vital, inducîndu-le demenţă şi comportamente sociale deviante, schimbări de personalitate şi intrarea în transe de delir.

Cert este că morala n-a lăsat la neamuri mai mari sau mai mici nici un testament, nici o scrisoare de adio. S-a şters de pe faţa pămîntului ca şi cum n-ar fi fost, lăsînd moştenire doar spaime şi un posibil precedent. Doar îndrăciţii îi mai pot auzi şuieratul, agonizînd din neant, asemeni unui urlet de disperare.