Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Războiul de secesiune a sentimentelor

Etichete

afect, împotrivire, belicos, bătălie, dragoste, luptă, masacru, provocare, redute, război, secesiune, sentimente, teritorii

Ceea ce-avem ne prisoseşte. Ne este plictis, sufocare, chin, dezgust. Pentru că ne place ipostaza de cuceritori, iubim asediile şi războaiele mai presus de orice platitudine sinonimă păcii. Ne motivează redutele cele mai înalte, teritoriile cele mai bine păzite şi fiinţele imposibil de supus. Ţara noastră de baştină are graniţele sufocant de strîmte pentru avîntul nostru interior, iar indivizii ce ne înconjoară ne sînt atît de-aproape, încît prea uşor îi confundăm cu nişte paraziţi. Paradoxal oarecum, nu ne orientăm însă spre vreun tărîm mirific, ci tot spre unul colcăitor – e singurul care ne-ar putea justifica războaiele împotriva tuturor şi a noastră înşine. Altfel, cum ne-am putea masacra constant în virtutea unei bune credinţe, renaşte apoi din propria mizerie, îmbăiaţi în propriul sînge, pentru a porni de fiecare cu un chip nou spre următoarea bătălie?

Ne place al dracului împotrivirea, ne extaziază provocarea şi ne magnetizează neprevăzutul. Înfrîngerile suportate sînt o specialitate în sînge pe care o preferăm mai presus de toate, condiţia fiind doar ca lupta să fie dreaptă şi duşmanul cel mai vajnic dintre toţi – astfel încît, tot ceea ce am dobîndit sau am pierdut să se investească de sens. Ceea ce ni se se serveşte pe tavă, fără să fi fost în prealabil supus osîndei şi carnagiului, ne provoacă scîrbă. Ne strînge stomacul şi ni-l scoate de la inimă pe cel ce ni se oferă aşa, facil. Carcera temporară o trăim cu voluptate, ca pe o premisă pentru a trezi în noi dorinţa de libertate, care în lipsa constrîngerilor, ar rămîne condamnată într-o latenţă.

Disperarea şi furia ne sînt motoarele existenţiale pe care le putem ambala la maxim pentru a ne propulsa în existenţă. Ne impulsionăm astfel prin răzvrătire, inducîndu-ne o perpetuă stare de asediu care să ne ţină în viaţă. Convinşi de ura noastră şi acaparaţi de înverşunare dăm din coate ca şi cum am trage cu arma. În determinarea noastră şi-n virtutea spiritului belicos, ne luptăm de fapt ca să ne ucidem programat şi sistematic toate sentimentele. După război ne alegem însă doar cu schijele implantate în suflet ale unei iubiri prea mari.

Pe valul „oceanului roşu”

Etichete

atitudine, „blue ocean”, „red ocean”, înverşunare, delir, luptă, managmentul existenţei, strategii

Strategii pentru managamentul dur al existenţei

#1. Să te iei la trîntă cu cei mai puternici, cu cei mai versaţi, cu cei mai răi. Să-ţi încordezi resorturile existenţiale ca luptătorii de wrestling pachetele de muşchi. Să te iei la bătaie cu viaţa pe care ţi-au desenat-o strîmb, hidos, tern şi tremurat alţii. Să treci de barierele cele mai rigide, să sari calul şi gardurile cele mai înalte. Să-ţi construieşti tu împrejmuirea şi să-ţi stabileşti tu însuţi vecinăţile. Să-ţi colorezi fondul intim străin în nuanţele preferate, cît de apăsat, cît de constrastant sau cît de pastel preferi.

#2. Să te aşezi ţanţoş în centrul existenţei şi nu la periferia ei. Să fii actor exhibiţionst şi nu privitor timorat. Să transformi „posibilul posibil” în semnificant operativ şi „posibilul imposibil” în morcov existenţial. Să arunci cu anateme ca un ţintaş profesionist, să-ţi verşi oprobriul pe buza ironiei pînă la înecul furiei proprii şi distilarea puterii celorlalţi.  

#3. La taraba vieţii să ieşi la vînzare cu cele mai de seamă produse. Să fii fără cusur şi să te-arăţi fără milă. Să dai din coate şi să ridici din umeri. Să te uiţi trufaş, cu vulturul în privire, alungîndu-ţi cu gheara de la mîna stîngă praful din ochi şi să-ţi scoţi fără milă ghimpele din inimă. Să domini şi să te domini pînă cînd cuţitul împlîntat în propria fiinţă se va ascuţi îndeajuns. Umilirea să fie o condiţie impusă celorlaţi, fără stropul sălciu al mustrărilor de conştiinţă. Să fii convins că te vei fi curăţat de orice urmă de diletantism în apa călîie a „oceanului albastru”.

#4. Să nu cazi vreodată în genunchi, niciodată pe brînci şi sub nici o formă să nu te culci pe o ureche. Să nu năzuieşti la odihnă, să nu-ţi momeşti conştiinţa cu platitudinea anesteziantă a somnului voinţei, cazînd în patima abuliei. Să nu-ţi apleci spatele a povară, dezvoltînd ghebul oboselii existenţiale. Să fii treaz în clipele cînd gîndul îţi va biciui pleoapa şi alcoolul îţi va gîdila sîngele.

#5. Să vorbeşti cînd ceilalţi te roagă să taci,  zvîcnind cuvîntul din toate articulaţiile, cabrînd ideea pe tiparul intenţiei şi cu scopul unic-precis al decretării şah-matului. Să fii neruşinat de mîndru şi de sigur pe tine. 

#6. Să trăieşti deşertul, tocmai pe creasta valului. Fără posibilitate de revocare şi de întoarcere la ţărm.