Greşeli de tipar

Etichete

falsificare, imagine, mască, mutilare, public, sine, social

Orice ieşire în public, orice „angajare” te mutiliează. Tot ceea ce e spus răspicat, tot ceea ce e reacţie la un „lucru strigător la cer” termină prin a te fixa în grimasa antipatică a indignării. După cîteva ieşiri la rampă porţi deja o mască, una care te precedă apoi în orice împrejurare publică. Va fi prea tîrziu să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale. (G. Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut)

Poate de asta n-am mai scris demult, deşi aş avea atîta nevoie să vin în urma celorlalţi şi să corectez ce mi-au scris greşit pe ecusonul eului meu public.

Cum să-ţi faci chip cioplit

Etichete

aplauze, dalta, dans, devenire, eul posibil, ideal, mască, morcov existenţial, proiect, rîu, recunoaştere, rol, sechimbare, sine, stimă de sine

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu nu îţi mai este îngăduită odihna. Nu-ţi mai sînt îngăduite nici oboseala şi nici disperarea. Nu-ţi mai sînt îngăduite căderea pe brînci sau pe gînduri. Nu-ţi mai sînt îngăduite nostalgiile, ataşamentele derizorii sau fetişurile inutile. Nu-ţi mai sînt îngăduite nici luxul, nici confortul.  

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu nu-ţi mai este îngăduit să dai înapoi. Nu-ţi este îngăduit să-ţi scoţi masca de pe faţă nici măcar atunci cînd rămîi singur. Pentru că masca trebuie să se încarneze în chipul tău pînă la identificare. Nu-ţi este îngăduită ieşirea din rol şi din scenariu sub nici un pretext. Fiindcă ai decis să fii protagonistul primului tău proiect esenţial de viaţă, nu-ţi poţi îngădui să cazi din neglijenţă  în postura de figurant şi să fii luat din nou de valul căruia i te împotriveşti.

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu nu-ţi este îngăduit să laşi dalta din mînă. Trebuie să munceşti programatic şi neostenit la cioplirea propriului chip, fără să-ţi acorzi răgaz sau învoire. Trebuie în schimb să ai răbdare cu timpul. Să-ţi gîndeşti unghiul de atac, să-ţi proiectezi în detaliu schema dezideratului, să-ţi programezi mutările, loviturile astfel încît să nu pierzi din vedere în nici un moment morcovul existenţial.

Cînd te-ai pornit să schimbi cursul unui rîu o să fii o vreme asemeni unei păpuşi de lemn care exersează paşii de vals. Vei fi artificial şi împiedicat. Pînă cînd nu vei mai fi atent la paşi, ci la muzică. Iar atunci va fi venit clipa în care cortina se va da înlături şi rolul pe care l-ai exersat atîta vreme şi cu atîta obstinaţie în faţa unei audienţe private va fi gata de înfăţişat marelui public. Şi atunci,  cînd refletcoarele se vor năpusti asupra ta, reprezentaţia va trebui să-ţi fie fără cusur. Pentru ca la sfîrşit, capul plecat să nu mai fie modelul condiţiei tale, ci expresia unei reverenţe şi consecinţa unui ropot de aplauze.

n. Chipul cioplit este eul posibil, rîul este stima de sine, jocul de rol este intenţia de schimbare, dalta este voinţa de a face schimbarea posibilă. Eu sînt proiectul, iar morcovul este devenirea ideală. Aplauzele sînt recunoaşterea unui eu care va deveni definitiv un alt eu.

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Plasele omului-mască

Etichete

altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.