Fără perdea

Etichete

alteritate, însoţire, ceaţă, dor, gînd, iarnă, Iaşi, lleida, mers, miocard, neputinţă, oameni, orbire, perdea, singurătate, străzi, vedere

În noaptea asta Iaşul îmi seamănă prea bine cu  Lleida. Ceaţa e la fel de groasă, atmosfera la fel de sinistră sub apăsarea unei ierni neputincioase, şi dorul la fel de mare ca atunci. Pasul meu e la fel de grăbit în trecerea lui, ca şi cum cineva m-ar aştepta în locul unde ştiu că nu aştept să mă întorc, pentru că nu mă aşteaptă nimeni. Îmi sabotez miocardul şi orbesc. Mersul mi-e la fel de sigur ca al celui care se simte protejat de învăluirea la care este supus fără voia lui. Gîndul mi-e la fel de posedat ca al orbului, dorinţa la fel de străină de bătaia retinei. Trec prin perdeaua de aer greoi ştiind că oricum nu aş vedea, chiar dacă aş privi în zare. Asta mă linişteşte. Oricum eu nu privesc niciodată oamenii în ochi. Aştept să mă arunc pe pat, să visez şi să ştiu. Să cobor înapoi în ceaţă, însoţită. Şi aşa să mă pierd în ea, ca şi cum aş vedea. Ca şi cum mi-aş întîlni dorul, acum.

Iaşul unei nopţi de iarnă

Etichete

gînduri, iarnă, Iaşi, linişte, mîzgă, mers, oameni, pustiu, respiraţie, scîrţîit, singurătate, sărbători, zăpadă

E pustiu. Şi liniştit. Şi trist, cred. Iarna, în Iaşi, poţi auzi cum respiraţia scîrţîie. Şi dacă auzi acel scîrţîit te poţi simţi la adăpost. La adăpost de oameni, desigur, nu şi de gînduri. Căci gîndurile nu îngheaţă nici la mersul de năuc la 20 de grade sub zero prin zăpada încremenită. Poţi străbate Iaşul pe de-a dreptul, privindu-l aşa cum e el: oameni sigur nu ţi se vor ivi în cale, pe oriunde ai merge. Nimeni nu-ţi va ieşi în întîmpinare, nici cu un gînd bun, nici cu unul rău. Aşa că te poţi simţi tu însuţi. Iarna, în Iaşi, în preajma sărbătorilor, după ora unu nopatea nu te ai decît pe tine. De urcă temeperaturile peste zero, vei fi doar tu şi mîzga groasă care ţi se prinde nu doar de pantofi.

Mizeriile de pe Copou

Etichete

bătrîni, copii, Copou, Iaşi, mizantropie, narcotizare, oameni, parfum, sine, studenţi, tei

Mie nu-mi place mirosul de tei de pe Copou. Nu-mi place Copoul. Nu-mi plac oamenii de pe Copou. Nici studenţii de pe Copou. Nici vînzoleala caducă a indivizilor de pe Copou. Nici băieţii cool şi nici fetele hot de pe Copou. Nici boxerii la vedere şi nici bichinii cu ştrasuri de pe Copou. Nici copiii care zbiară inocenţi, nici adolescenţii care se dezvirginează în boscheţi, nici tinerii care îşi consumă orgasmele chipurile în taină, nici bătrînii care dormitează şi mai inocenţi decît copiii printre aceştia. Toţi, de pe Copou.

Nici soarele de pe Copou nu-mi e pe plac. Şi nici felinarele de pe Copou. Cu atît mai puţin spoturile de la Universitate. E prea plin de lumină întunericul Copoului. Prea ticsit de lume fără căpătîi, înseriată gregar ca pe-un cat-walk provincial. Prea previzibil în culorile sale de verde, prea îmbîcsit de crîşme odioase şi discoteci promiscue. Prea e descoperit Copoul. Prea inutili copacii, prea colorate parcurile, prea stricate trotuarele, prea dese maşinile. Prea mulţi oamenii. Prea ubicui studenţii. Prea stridenţi copiii. Prea pervertiţi adolscenţii. Prea prercari tinerii. Prea fără sens bătrînii.

Nu-nţeleg de ce Iaşul îşi adună toţi ibovnicii de ocazie şi toate curvele de lux pe Copou narcotizîndu-i, pe toţi, fără selecţie, superficial şi previzibil, cu acelaşi miros în fiecare an şi într-o aceeaşi perioadă a anului. Nu-nţeleg cum de oamenii se pot bucura de parfumul ăsta laolată cu atîtea alte mizerii umane coborînd sau urcînd un deal.

Mie-mi place mirosul de iasomie din spatele fostului Complex Avram. Nu, nu-i nevoie să ştiţi unde-i. După ora unu noaptea, nu mai trece nici dracu’ prin mijlocul umbrelor de plop care se culcă pe terasa cu mese de lemn ale unui loc’şor care ziua funcţionează ca o crîşmă ordinară. Maşinile trec distant, ca şi cum ar fi dintr-un alt film. Poţi să plîngi, să faci sex, să rîzi, să te gîndeşti sau să scrii la laptopul ce-ţi încape în poşetă. Te poţi lăsa narcotizat. Eşti departe de lumea dezlănţuită. Eşti complet singur.

Mocirla de bun venit

Etichete

întoarcere, glod, gri, Iaşi, lleida, noroi, ploaie, revenire

Nu, nu am fost plecată din Iaşi. Doar m-am rătăcit într-o buclă temporală preţ de cinci luni, într-un oraş al contrastelor. La revedere, Iaşul nu m-a întîmpinat cu răceala străinătăţii unui spaţiu abandonat pentru o vreme, ci cu acea familiaritate a mocirlelor, a griului uniform şi autentic, lipsit cu desăvîrşire de contraste, a oamenilor pe care i-am găsit la fel de abulici şi de prinşi în propria mizerie cum i-am lăsat. Este ca şi cum după o aventură atemporală în care am flirtat cu Lleida cea delicată şi romantică, m-aş fi întors la bărbatul buhăit de băutură şi bătăuş, dar pe care îl iubesc în pofida păcatelor sale. Straniu, dar legitim sentiment de apartenţă al fiinţei la urîtul familiar care a conceput-o şi în care s-a conceput.

Iaşul e doar mai plin de păcate, pentru că în mocirlele lui cu noroi gros mai strînge şi cioburile de idealitate pe care i le-am păstrat din Lleida. Oamenii pe care tremuram să-i întîlnesc sînt de fapt mai departe decît îi simţeam din Spania pentru că sînt făcuţi din carnea de glod a mediului în care respiră. Iaşul e lipsit de culoare, e o pictură în pastel de gri, fără umbre adînci şi fără  lumini puternice, doar cu dimensiunea plană a chipurilor celor care nu ştiu ce-i seninul.

În Iaşi plouă cu pămînt şi ninge cu cenuşă, într-un aer căldicel care te izgoneşte la periferia sufletului, în starea de a te aşeza cu genunchii la gură şi capul în mîîini pe treptele de scară ale unui bloc ascultînd tăcerea golului din înăuntru şi din exterior pe care o împung insidios crengile ascuţite şi goale ale copacilor uscaţi de senzaţia de părăsire. Pesemne că acasă e pentru mine acel loc unde oamenii şi străzile nu lasă loc pentru culori şi nici pentru contraste, ci doar pentru stropitul cu noroi din cap pînă în picioare. Unde plînsetul lumii şi bucuria s-au topit în aceeaşi tăcere ori în acelaşi geamăt. Unde substanţele vitale şi clorofila nu se mai produc fiindcă fîntîna vieţii s-a înglodit prea mult pentru ca cineva să-şi bage picoarele s-o cureţe. Oamenii s-au obişnuit să trăiască din apa amestecată cu pămînt şi apoi să se scobească între dinţi de restul de pietriş. Soarele şi lumina nu au loc în acest peisaj existenţial. Cine ar vrea să vadă bucata de sticlă cu firide de idealitate pe care nororiul potenţat de raze ar face-o să strălucească?! Nimeni. Pe ieşeni, lumina care le-ar sări în ochi ca o tigroaică i-ar zgîria pe retină şi ar începe să vadă în contraste. Asta nu le-ar prii. În Iaşi, mocirla e ceea ce oamenii pot numi fără umbră de ezitare „acasă”. Nu, cu sigurnaţă că nu am fost plecată din Iaşi. Lleida a fost doar o iluzie, ca un ochi de apă limpede într-un deşert al fiinţei.