Etichete

, , , , ,

Puţini sînt indivizii care reuşesc să treacă pe lîngă ratare ori au şansa ca ratarea însăşi să îi ocolească pe ei. Pentru majoritatea, ratarea este spectrul sub care s-au sfărîmat iluziile, s-au degradat ireversibil eurile, s-a mistificat iremediabil personalitatea şi se desfăşoară derizoriu cotidianeitatea lor.

1. Ratarea din neputinţă. Este a celor care, peratologic, nu sînt în stare să întreprindă demersul întru „a deveni”: pentru că nu deţin resursele sau motorul existenţial, sau pentru că nu şi-au dezvoltat un sistem de subzistenţă afectiv, cognitiv şi social. Este forma de sinucidere a celor care, ştiind că nu pot face „ceva”, nu mai fac nimic. Este a mediocrilor şi a indivizilor comuni, fără apetenţe deosebite.

2. Ratarea din neasumare. Este tipică celor care nu pot sau nu vor să îşi asume nici un demers existenţial, a celor care rămîn încremeniţi în proiect şi joacă la bursa castelelor de nisip cu sediul în clopotul de sticlă. Este cercul în care se închid autofilii, dar şi autofobii.

3. Ratarea din anxietate. Este a celor care nici măcar nu sînt în stare să-şi construiască proiectul existenţial, întrucît sînt obsedaţi de inevitabilitatea ratării şi a lipsei de consistenţă şi posibilitate fiinţială. Sînt mediocrii lucizi care aleg să nu existe, de teamă că dacă ar încerca să fie ar sfîrşi în derizoriu şi, eventual, grotesc.

4. Ratarea din comoditate. Este a celor care ştiu că pot orice, parţial chiar pot, şi consideră că din acest motiv îşi pot permite să nu facă nimic. Este vorba despre ignoranţii de meserie cărora li se pare că, în virtutea instinctului de autoconservare, ceea ce au de făcut ei cu existenţa lor poate fi amînat. Este forma de ratare specifică hedoniştilor şi artiştilor.

5. Ratarea din blazare. E caracteristică celor care dau cu piciorul vocaţiei, negîndu-se pe sine şi propriile apetenţe din pricina saturaţiei de un atare context şi din pricina unor cojuncturi nefavorabile. Este prăpastia în care cei cu resurse existenţiale prodigioase se aruncă fără coardă elastică, în încercarea de a evita postura de „fraier”. Este soluţia la îndemîna hiper-lucizilor şi a masochiştilor.

Reclame