Nu, nu am fost plecată din Iaşi. Doar m-am rătăcit într-o buclă temporală preţ de cinci luni, într-un oraş al contrastelor. La revedere, Iaşul nu m-a întîmpinat cu răceala străinătăţii unui spaţiu abandonat pentru o vreme, ci cu acea familiaritate a mocirlelor, a griului uniform şi autentic, lipsit cu desăvîrşire de contraste, a oamenilor pe care i-am găsit la fel de abulici şi de prinşi în propria mizerie cum i-am lăsat. Este ca şi cum după o aventură atemporală în care am flirtat cu Lleida cea delicată şi romantică, m-aş fi întors la bărbatul buhăit de băutură şi bătăuş, dar pe care îl iubesc în pofida păcatelor sale. Straniu, dar legitim sentiment de apartenţă al fiinţei la urîtul familiar care a conceput-o şi în care s-a conceput.
Iaşul e doar mai plin de păcate, pentru că în mocirlele lui cu noroi gros mai strînge şi cioburile de idealitate pe care i le-am păstrat din Lleida. Oamenii pe care tremuram să-i întîlnesc sînt de fapt mai departe decît îi simţeam din Spania pentru că sînt făcuţi din carnea de glod a mediului în care respiră. Iaşul e lipsit de culoare, e o pictură în pastel de gri, fără umbre adînci şi fără lumini puternice, doar cu dimensiunea plană a chipurilor celor care nu ştiu ce-i seninul.
În Iaşi plouă cu pămînt şi ninge cu cenuşă, într-un aer căldicel care te izgoneşte la periferia sufletului, în starea de a te aşeza cu genunchii la gură şi capul în mîîini pe treptele de scară ale unui bloc ascultînd tăcerea golului din înăuntru şi din exterior pe care o împung insidios crengile ascuţite şi goale ale copacilor uscaţi de senzaţia de părăsire. Pesemne că acasă e pentru mine acel loc unde oamenii şi străzile nu lasă loc pentru culori şi nici pentru contraste, ci doar pentru stropitul cu noroi din cap pînă în picioare. Unde plînsetul lumii şi bucuria s-au topit în aceeaşi tăcere ori în acelaşi geamăt. Unde substanţele vitale şi clorofila nu se mai produc fiindcă fîntîna vieţii s-a înglodit prea mult pentru ca cineva să-şi bage picoarele s-o cureţe. Oamenii s-au obişnuit să trăiască din apa amestecată cu pămînt şi apoi să se scobească între dinţi de restul de pietriş. Soarele şi lumina nu au loc în acest peisaj existenţial. Cine ar vrea să vadă bucata de sticlă cu firide de idealitate pe care nororiul potenţat de raze ar face-o să strălucească?! Nimeni. Pe ieşeni, lumina care le-ar sări în ochi ca o tigroaică i-ar zgîria pe retină şi ar începe să vadă în contraste. Asta nu le-ar prii. În Iaşi, mocirla e ceea ce oamenii pot numi fără umbră de ezitare „acasă”. Nu, cu sigurnaţă că nu am fost plecată din Iaşi. Lleida a fost doar o iluzie, ca un ochi de apă limpede într-un deşert al fiinţei.
Pe culmile conştientizării 