Circuitul ticăloşiei în natură

Etichete

ascendent, călăi, dragoste, frustrări, indivizi, iubire, joc, neputinţă, practică, revoltă, răzbunare, societate, ticăloşie, victime, vindicativ

Îi rănim pe cei mai slabi ca noi, pe cei mai puţin orgolioşi decît noi, pe cei care depind de noi şi pe cei care ne iubesc mai mult decît îi iubim noi pe ei. Dar mai ales îi rănim pe aceia care ne înţeleg de fiecare dată şi neapărat fără reproş, pe care nimic nu pare să nu-i rănească îndeajuns de mult încît să ne rănească la rîndul lor sau să ne rebuteze. Pentru că avem certitudinea probată că răbdarea şi afectul lor sînt de fiecare date mai puternice decît accesele noastre de furie, despresie, paranoia, orgoliu, anxietate sau teribilism. Care ne primesc înapoi alături după ce-am luat-o razna, am apucat-o cîş şi le-am înşelat aşteptările, speranţele, visele, încrederea. Ei ne sînt o garanţie pe care n-avem nevoie s-o certificăm sau s-o valorizăm şi pe care o întreţinem doar atunci cînd avem chef sau timp. Eludăm mîndri şi suficienţi importanţa lor în existenţa noastră, convingîndu-ne că oricînd îi putem strivi sub indiferenţă sau uitare, fără ca să ne pricinuim vreo durere sau vreun soi de remuşcare. Ca doar nu ne trebuiesc, nu ne sînt esenţiali, nu? Doar ei sînt cei care au nevoie de noi şi avem grijă să nu le dăm vreo ocazie de-a încerca a realiza o rocadă de ascendent.  Noi avem alte preocupări, orgolii rănite şi alte obligaţiuni stringent de usturătoare care ne supun şi bagatelizează fiinţa şi cărora trebuie să le ţinem piept cu stoicism. Sînt oameni care ne joacă pe degete şi cărora sîntem ocupaţi să le facem jocul. Sînt oameni al căror ascendent îl simţim abuziv, impropriu, dar mai cu seamă paralizant. Care ne frustrează permanent şi de sub comanda cărora nu putem ieşi. Pe care îi iubim în fond, dar îi urîm în formă. Care ne fac să ne simţim mici, neputincioşi, care ne frustrează nespus şi care stîrnesc în noi spiritul vindicativ. Care ne injectează fiinţial regulat doze de otravă ce ne înveninează şi ne fac dependenţi de acte periodice de revoltă. Revolta însă nu se petrece însă împotriva lor pentru că nu „ne ţine” să ne luăm în piept cu ei. Este eminamente vorba de o chestiune de statură. De propria nimicnicie şi de frica de a-i pierde. Ştim că noi sîntem cei care avem nevoie de ei şi nu ne permitem să facem vreun gest necugetat cît timp  în raport cu ei noi exercităm rolul de aghiotant. Răzbunarea pentru fustrările noastre o executăm cu graţie şi emfază asupra celor „mai mici”, care ne vor înghiţi gesturile, aşa cum noi le înghiţim, la rîndul nostru, de la alţii „mai mari”.  

***

Practic, trăim în formule personale şi sociale constituite din relaţii între victime şi călăi, în care fiecare dintre noi joacă – nu pe rînd, ci concomitent – aceste roluri. Nici măcar nu le jucăm purtînd măşti. Căci este vorba de un joc de o natură paradoxală intrinsecă, care are drept finalitate un soi de compensaţie aproximativă şi injustă. Însă, n-avem de ce ne feri sau jena. Nu, nu este nicidecum o situaţie revoltătoare.  Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru faptul că sîntem nişte ticăloşi, din moment ce nimeni dintre noi nu îşi poate transcede sau eluda această „calitate”. Şi mai ales, nimeni nu ar trebui să facă ceva să schimbe această practică sau să-şi metamorfozeze condiţia. Domnii Quijote sînt ridicoli. Nu pentru că practica ar fi una etică sau morală. Ci pentru că este singura formulă care are ca pretext, scop, cauză şi efect dragostea. Cît despre reciprocitate, de aceasta nu se poate pune decît nici măcar în termeni de ticăloşie. Iar în termeni de ticăloşie nu ar trebui să se pună, întru buna funcţionare a formulelor nici schimbul de ascendent.

I hate Sundays!

Etichete

duminică, existenţă, frustrări, plictis, sacralitate, secătuire, singurătate

Motto: „Dacă ziua ta nu are rod, ea nu este şi tu nu eşti.” (C. Noica)

Nimic nu e mai excitant decît climaxul unui week-end pustiu şi depresiv care se traduce într-o zi de duminică mai tristă ca o labă. Atmosfera sîmbetelor şi duminicilor nu mi-a surîs niciodată, a fost mereu în contradicţie cu stările mele de spirit şi cu cheful din inima mea. Pustii ca un deşert sau prea pline de tot felul de constrîngeri (tot pustii, în esenţă, epurate de tot spiritul), week-end-urile mi-au făcut din totdeauna în ciudă cu zîmbetul strîmb ori cu acea consolaţie precară şi falsă a unor obligativităţi fruste ori domestice.

Pentru mine, duminicile au pe dracu in ele, sînt secătuite de orice picătură de sacralitate. Dacă am un sfîrşit de săptămînă liber nu reuşesc să îl articulez în jurul nici unei coerenţe, nu-i pot da sens şi nu-i pot conferi un rod demn. Tot posibilul care sălăşluieşte în terenul virgin al unui timp atotpermisiv se neantizează, se sfarmă şi se împăştie în timpi morţi. De aici cercul vicios al dezgustului, al plictisului. Al strîngerii în sine şi în anti-activitate şi iarăşi al dezgustului. O inerţie fără de seamăn.

Dacă totuşi, din exterior, week-end-ului i se dă sens prin muncă, atunci resimt acut frustrarea de a-mi fi fost luat un timp pe care, în abstract, aş fi putut să mi-l organizez după comandamente şi imperative interioare. Oricum aş lua-o, tot cu susul în jus s-aşează lucrurile şi tot în sens antiorar se-nvîrte ceasornicul sensurilor.

Îmi poate spune cineva de ce, duminca plouă cu soare dar nu iese niciodată curcubeul?

P. S. Week-end-ul ăsta, totuşi, cred că voi vedea o bucăţică de curcubeu căci am primit o invitaţie din Norvegia, la o bere, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului.

Nu mai am răbdare

Etichete

cenuşă în creier, delir, frustrări, gri, singurătate

Nu mai am răbdare cu timpul care se închide.

Nu mai am răbdare cu spaţiul care nu se deschide.

Nu mai am răbdare cu oamenii care nu mor.

Nu mai am răbdare cu obsesiile care trăiesc.

Nu mai am răbdare cu idiosincraziile care se înmulţesc.

Nu mai am răbdare cu zilele care nu au rod.

Nu mai am răbdare cu durerile care nu ard.

Nu mai am răbdare cu iluziile care se sting.

Nu mai am răbdare cu lenea care nu se scurge.

Nu mai am răbdare cu bucuria care se prelinge.

Nu mai am răbdare să învăţ să fiu singură.

Nu mai am răbdare să uit că nu sînt singură.

Nu mai am răbdare să cred.

Nu mai am răbdare să mă încred.

Nu mai am răbdare să te cred.

Nu mai am răbdare să înţeleg.

Nu mai am rănbare să ştiu că înţeleg.

Nu mai am răbdare să ştiu că nu mă înţelegi,

Nu mai am răbdare să ştiu că o să înţeleg.

Nu mai am răbdare să ştiu că nu o să înţelegi.

 

Nu mai am răbdare cu mine, tot n-ai înţeles?

 

Nu credeam să-nvăţ a mă simţi oligofrenă

Etichete

frustrări, lleida, renunţări, singurătate, tristeţe

De două săptămîni şi mai bine încerc să mă învăţ să mă înstrăinez de mine: să-mi uit limba, să-mi schimb obiceiurile, să-mi dezorientez dominantele, să mă simplific, să mă oblig în fel şi chip – cu alte cuvinte, un şir lung de inutilităţi. Bineînţeles că din toate acestea nu am reuşit nimic, pentru că, de cînd am ajuns în Lleida, nu mai reuşesc să simt nimic în afara frustrărilor lingvistice şi de orientare în spaţiu şi lume. Am devenit ternă şi domestică, precară şi limitată, neputincioasă şi tristă. Mă simt ca la 100 de metri sub pămînt, încercînd să sap cu mîinile goale şi să scriu cu unghiile pe firide uscate de gînduri.

Timpul se scurge sub formă de picături chinezeşti diforme. Nu am chef de nimeni şi de nimic, rostul unei zile se măsoară în cantitatea semnalului wireless pe care reuşesc să îl recepţionez ad-hoc din sufragerie şi în momentele în care mă consolez cu fuga în cărţile lui Herman Hesse care îmi mai dau iluzia existenţei unei lumi a ideilor spre care mi-aş putea lua şi eu un bilet de călătorie spre Sine, numai dus.

Bucuriile sînt toate volatile şi eterice, şi se măsoară în procente de alcool, nicotină, cuvinte-pixeli, fantezii, amintiri, supralicitări. În rest fug. Fug mult. Stau închisă în casă şi ies în momentele privilegiate pe balcon să privesc de la o distanţă de patru nivele. Aceeşi problemă de distanţă mă urmăreşte peste tot în relaţiile cu oamenii, cu locurile şi cu tot ce reprezintă viaţă reală.

Nu m-am considerat vreodată deşteaptă sau inteligentă, nici măcar n-am pretins că aş ştii ceva despre orice. Dar acum învăţ să mă simt oligofrenă. Să simt pînă la epuizare neputinţa de exprimare şi să nu găsesc nici o oglindă, decît claxoanele maşinilor de pe centură sau fluierăturile negrilor. Pentru religia mea nu găsec nici o biserică, pentru sufletul meu nu găsesc nici un adăpost. Ideile mele nu contează decît pentru mine şi nu semnifică decît perpetua înstrăinare, de oricine şi orice. Cît mai adînc şi cît mai definitiv.

Acum mă odihnesc şi nu ştiu încotro trebuie să mai sap, dacă în sus sau în jos. Dar în jos îmi pare mai firesc şi mai potrivit naturii mele. Un ochi de baltă care să mă reflecte oi găsi şi prin mlaştinile din mine.

Later edit. Un prieten bun mi-a spus că după simptomele descrise aici mă suspectează mai mult de autism decît de oligofrenie. Eu i-am spus că, pesemne, sufăr de amîndouă în egală măsură, şi că e vorba de o carenţă de detalii în ceea ce priveşte descrierea manifestărilor oligofreniei. Aşa că, aduc nişte completări în acest sens, precizînd că performanţele mele intelectuale se reduc la cuvinte înţelese în catalană pe oră. Dacă depăşesc 20, atunci îmi zic că poate merit şi o îngheţată, drept recompensă. Aaaa… la cuvinte vorbite, cea mai mare reuşită a fost o construcţie analafabetă subiect-predicat. Pentru asta mi-am luat chiar o bluză. Din perspectiva aceasta conţinutul curusurilor devine nesemnificativ, pentru că îmi lipsesc instrumentele de decriptare. Dar, mă consolez cu zîmbetul tîmp, de care mi se face silă şi de aici şi dezgustul de mine. Mai departe, din dezgustul ăsta de mine vine delăsarea, recluziunea şi de aici autismul. În fapt, oligofrenia şi autismul sînt la mine într-o relaţie de cauzalitate biunivocă, sau altfel zis într-o simbioză perfectă. Q.e.d.?