Etichete
duminică, existenţă, frustrări, plictis, sacralitate, secătuire, singurătate
Motto: „Dacă ziua ta nu are rod, ea nu este şi tu nu eşti.” (C. Noica)
Nimic nu e mai excitant decît climaxul unui week-end pustiu şi depresiv care se traduce într-o zi de duminică mai tristă ca o labă. Atmosfera sîmbetelor şi duminicilor nu mi-a surîs niciodată, a fost mereu în contradicţie cu stările mele de spirit şi cu cheful din inima mea. Pustii ca un deşert sau prea pline de tot felul de constrîngeri (tot pustii, în esenţă, epurate de tot spiritul), week-end-urile mi-au făcut din totdeauna în ciudă cu zîmbetul strîmb ori cu acea consolaţie precară şi falsă a unor obligativităţi fruste ori domestice.
Pentru mine, duminicile au pe dracu in ele, sînt secătuite de orice picătură de sacralitate. Dacă am un sfîrşit de săptămînă liber nu reuşesc să îl articulez în jurul nici unei coerenţe, nu-i pot da sens şi nu-i pot conferi un rod demn. Tot posibilul care sălăşluieşte în terenul virgin al unui timp atotpermisiv se neantizează, se sfarmă şi se împăştie în timpi morţi. De aici cercul vicios al dezgustului, al plictisului. Al strîngerii în sine şi în anti-activitate şi iarăşi al dezgustului. O inerţie fără de seamăn.
Dacă totuşi, din exterior, week-end-ului i se dă sens prin muncă, atunci resimt acut frustrarea de a-mi fi fost luat un timp pe care, în abstract, aş fi putut să mi-l organizez după comandamente şi imperative interioare. Oricum aş lua-o, tot cu susul în jus s-aşează lucrurile şi tot în sens antiorar se-nvîrte ceasornicul sensurilor.
Îmi poate spune cineva de ce, duminca plouă cu soare dar nu iese niciodată curcubeul?
P. S. Week-end-ul ăsta, totuşi, cred că voi vedea o bucăţică de curcubeu căci am primit o invitaţie din Norvegia, la o bere, pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului.
Pe culmile conştientizării 