Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Devenim, atît prin noi înşine, cît şi prin ceilalţi, nişte monştri scatofili. Nişte monumente de egoism care-şi fac diplomă de merit din căcatul pe care îl fac, îl gîndesc, îl trăiesc şi îl manîncă. Nişte indivizi care nu sînt nimic, nu au nici un rost, nici o vocaţie, dar trăiesc, orgolioşi, în propria mizerie mai confortabil decît şobolanii. Şi, da, ca orice sectă, caută adepţi.  

Deprindem scatofilia şi o confundăm cu adaptarea. Ne apărăm de aproapele prea-curat sau avem grijă să-i împroşcăm visurile şi naivităţile cu căcat pentru a-l arăta apoi cu degetul şi a-l numi un ratat. După ce îl vom fi distrus îi vom răspica între ochi cu superioritate: „Ţi-am spus eu că aşa-i în viaţă!”. Ne răzbunăm pentru neajunsurile noastre pe suflete încă ne-maculate, pe minţi cu vulturul în priviri, pe apropiaţii care ne dojenesc nu din răutate, ci din drag. Din cercul nostru strîmb aruncăm cu anatema, ţintind cu ea cît mai sus. Am devenit răi, urîţi, abjecţi cu scuza că ne-am pliat pe profilul reclamat de viaţa în societate şi în „lumea reală”.

Dar de ce nu ar fi lumea gîndului curat o lume reală? De ce nu ar fi acea a vocaţiei mai presus de umilinţe o lume reală? De ce n-ar fi dragostea care uită şi iartă tot dintr-o lume reală? Nu, oamenii care reuşesc să rămînă tributari idealurilor lor şi principiilor lor, nu sînt extratereştri. Ei doar sînt mai mult decît noi, cei ce am uitat că am fost odată îngeri care se scîrbeau de mizeria lumii. Ne place să fim nişte Satane de doi lei, care îşi trafichează identitatea pentru ca să-şi obţină o satisfacţie fabricată mai prost decît un produs chinezesc.

Faptul că ni se pare că am reuşit să devenim „ca ceilalţi” ne oferă adăpostul unui sistem împrumtat şi de cele mai multe ori deficitar adaptat sau neadaptat propriei structuri fiinţiale. Devenim, practic nişte făpturi strîmbe, care-şi calcifiază coloana vertebrală într-un profil hidos. E oare hidoşenia trăsătura pe care trebuie să o deţină în mod obligatoriu un reprezentant adaptat al lumii care trăim? E oare lumea în care trăim o lume a cocoşaţilor? E oare căcatul substanţa societăţii şi noi nişte decreţei condamnaţi a priori la scatofilie? Răspunsul pe care ni-l dăm zi de zi ca să ne scuzăm imoralitatea şi viaţa în minciună este un „Da!” înfipt într-un pămînt care ne este nouă indicator de ne-contestat al pragmatismului întru care ne justificăm abjecţia şi indigenţa afectivă. Iar de igienă spirituală nici nu mai poate fi vorba. Doar n-ai să te speli de jegul care te face să treci neobservat, bine-apreciat şi protejat prin „lumea reală”!? Credinţa să fie şi ea azvîrlită în budă şi cu ea să se ducă pe apa sîmbetei şi orice aşteptare a mîntuirii întru ceea ce ne-a fost odată mai presus de fire! Astfel să triumfăm ca oameni noi care nici nu se mai şterg cu dosul mînecii de căcat. Doar e lumea în care am ales să trăim.

Hîrtia igienică va fi în curînd doar o amintire pierdută a Paradisului exilat din „lumea reală” a omului nou. Secta scatofililor a devenit de o majoritate covîrşitoare şi a preluat puterea şi asupra realităţii lumii noastre.

Reclame