Etichete
acel ceva, alteritate, ceva, clipe, cred, credinţă, entuziasm, iubire, naivitate, oameni, speranţă
Nu vreau încă să cred că totul e minciună şi totul a fost o farsă. Vreau să cred că nişte clipe anume – scrise, rostite sau trăite – au fost adevărate. Am nevoie de motorul entuziasmului şi de credinţa naivităţii ca să mai pot spera că unele clipe vor mai fi crescătoare în devenire. Vreau să cred că, nişte oameni anume, dincolo de jegul afişat, ascund acel ceva pentru care îi iubesc. Vreau să cred că, dincolo de un ceva afişat, mă iubesc. Vreau să cred pentru că, în virtutea acestei iubiri neafişate, vor mai fi nişte clipe care mă vor face să sper. Şi, în definitiv, aceste clipe să mă facă să cred, naiv, că nu sper fără rost.
Pe culmile conştientizării 
Nu speri fara rost… omul e inca e inca departe de ceea ce ar putea sa fie… Sau oare ne mintim sperand?
Cred că să consideri că nu mai motive să mai speri e o formă de a te minţi că nu mai există nimic pentru care să mai merite să mai speri.
eh,cel care se minte… mi-e mila de el 😦
taritura de speranta nu da pace orice as face. si culmea totul e o minciuna mascata si fardata