„- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru. – Ce dacă acolo sînt oameni?”
Ce se întîmplă cu o fiinţă solară atunci cînd o plouă? De obiecei se stinge şi se întunecă. Mai întîi se preface în cenuşă, apoi într-o pastă gri care se diluează treptat, sublimîndu-se tot mai mult în ceaţă, odată cu fiecare picătură pe care o absoarbe în ea pînă la impasibilitate.
În Lleida o fiinţă solară poate scăpa de anxietatea ploii devenind una cu ea. Să iasă în întîmpinarea diluviului interior cu inconştienţa individului care nu are nimic de pierdut. Nici măcar pe sine. Să-şi rătăceasscă disperarea paşilor în curgerea indiferentă a rîurilor de pe marginile străzilor. Să-şi confrunte lacrimile risipitoare cu stropii mai mari, mai rotunzi, mai deşi şi mai coerenţi decît durerea ei. Să înoate ca o profesionistă în învelişurile exterioare îmbibate de apă, care o strîng şi i se cambrează pe obsesiile umflate. Să privească pentru prima dată cu încrederea anonimatului prin plasa deasă de picături către oamenii pe care i-a prins pe piciorul însingurării, sub egoismul unei umbrele. Să fie singura. Singura fiinţă fără o umbrelă maro. Singura fără o haină neagră încheiată pînă în gît. Singura care nu zgribuleşte, ci doar primeşte umezeala în sine. Singura care a ales să iasă descoperită cînd toţi ceilaţi s-au ascuns nepriceput în cortul fisurat pe care îl fac umbrelele, ciocnindu-se între ele pe drum. Să se lase plouată pînă devine impermeabilă şi impasibilă. Pînă se umple, pînă se dilată mai mult decît graniţele sale. Pînă îşi iese din sine. Şi aşa, ieşită din sine să uite că soarele nu trebuie inventat.
Cînd o plouă, în Lleida, se întîmplă ca o fiinţă solară să găsească temeritatea de a porni în căutarea luminii. E aproape inevitabil, chiar şi pentru cazurile de lene solară ontologică. Pentru că Lleida e ca o burtă comodă şi ocrotitoare de peşte în care cînd plouă se face prea întuneric. Şi aşa, în absenţa soarelui, fiinţa e obligată să-şi găsească un felinar pe măsură, să-şi facă singură cale în universul care o închide.
Pe culmile conştientizării 
Fiinta soarelui e poate si curcubeul nascut dupa o ploaie cu soare.
In copilarie bunica imi spunea ca cine ingenuncheaza la piciorul curcubeului isi poate indeplini orice dorinta.
Ani in sir am privit dezamagita bucati razlete de curcubeie,pierdute pe bolta cerului.Nu-i vedeam nici unuia capatul.
Mai tirziu legile fizicii au spulberat mitul.
Curcubeul ar fi doar o ecuatie precisa de distante si filtre ale luminii.
Acum doua veri am vazut un curcubeu dublu.Un curcubeu perfect.Cadea spre orizontul unui lac si pornea de la o azvirlitura de bat de mine.
Il priveam fascinata si am lasat balta toata ratiunea si toate teoremele stiintifice.Am inceput sa alerg ca un copil cu sufletul tremurind ca voi ingenunchia la piciorul unui curcubeu.
Era atit de aproape.Il vedeam tisnind printre firele de iarba.Dar cu cit eram mai aproape cu atit se indeparta mai mult.Am incercat sa ,,trisez„ aruncindu-ma in iarba.Degeaba.Il vedeam tisnind un pic mai departe.
In cele din urma am renuntat.
Ceea ce stiu acum e ca legile fizicii sint adevarate.Si totusi nimic nu ne impiedica sa alergam dupa un curcubeu.
Nu e o poveste, mi s-a intimplat cu adevarat.
Si chiar daca unii vor spune ca numai un stupid people poate face asa ceva pentru mine e unul dintre cele mai speciale momente traite spre zenitul existentei.
Pentru privilegiul pe care l-am avut m-am lasat udata pina la piele de ploaia care l-a precedat.Pur si simplu nu am simtit sa-i urmez pe toti cei care in doar citeva minute au lasat plaja pustie doar de frica unor nori negri.
ps. as fi dorit sa adaug o poza in patratul de identificare da’ nu stiu cum 🙂