Abluţiunea căcatului în ploaie

Etichete

abluţiune, alteritate, căcat, destin, mizerie, nefiinţă, oameni, ochi, ploaie, singurătate, suflet, tristeţe, vedere

Mă apropii în fiecare zi, din ce în ce mai abitir, de nefiinţă. Viaţa se scurge din mine în şuvoaie groase de dermatograf. E ca şi cum ar ploua peste mine cu smoală topită. La fiecare capăt de geană la care mai stăruie inutil o sferă de speranţă, se spînzură, în spasme, cîte un ultim eu. La fiecare strîngere de pleoape mai plesneşte în mine cîte o coardă , pînă cînd îmi aud destinul fredonîndu-mi obsedant aritmiile inimii. Iluziile mi se preschimbă în pîrîuri care se chircesc abulice în ghemotoace de materie reziduală. Obrazul mi se umple de tăciune, albul ochilor mi se-ntunecă de urzeli roşu-aprins şi irisul mi se-nverzeşte încremenit în neputinţă. 

Cînd plouă din nori şi nu din glande, văd maşini cum se-apropie de mine cu farurile căscate, dar în ultima clipă îmi dau seama că nu vin spre mine. Doar trec, peste. Văd oameni care nu sînt, dar care există şi care doar mă ocolesc. Trecînd, pe lîngă. Văd alterităţi traversînd. Însă nu vin înspre mine. Doar pleacă, dinspre. Văd semaforul preschimbîndu-se în roşu, trăgînd o pleoapă copleşitor de intermitentă peste verde. Văd şuvoiuri de apă vie prelingîndu-se în bulboane dincolo de mine, lăsîndu-mi ambiţiile la putrezit. Văd uşi ale barurilor cum se trîntesc, lasîndu-mi amintirile pe preş. Văd borţi de lume ce odată m-au primit, cum îmi cos trecerea spre înăuntru cu aţă albă, lăsîndu-mi visele la stafidit. Văd o perdea neagră, scurgîndu-mi-se pe dinaintea ochilor şi atunci înţeleg că mizeria din sufletul unui căcat lăsat în ploaie n-o s-o spele nici o ploaie.

Pedofilie în zăvoi (II)

Etichete

act didactic, aventuri, copii, disciplină, farsă, inventare, oameni, obligaţie, ordine, pedagogie, pedofilie, ploaie, plăsmuire, pădure, tineri, zăvoi, şcoală

Lecţia de plăsmuire din „locaţia” farsei

Copiii stau aburiţi, după termopane. Proptiţi pe scaune în poziţii de drepţi, ca la şcoală, ascultă cu ochi de peşte fiert pe oricine le-ar sta dinainte. De unde-ar putea şti ce-i afară cînd, constrînşi la claustrare, privirile le sînt estompate de corpuri de pază? „Liniştea, ordinea şi disciplina” sînt asigurate de profesorii şi de părinţii risipiţi printre ei, care intervin  la discuţii în locul lor. Nu cred, nu gîndesc şi nu află nimic. Coordonatorul le ţipă ceva şi dintr-o comandă toţi mărşăluiesc spre o altă „locaţie”, unde urmează să-şi reia aceleaşi poziţii. Acel „trebuie” ţine locul actului didactic şi a învăţăturii care să-i curenteze, scoţîndu-i din amorţeală. Îşi desfăşoară durata mecanic, sfîrşind în oboseala din care cîştigul ireal le este plăsmuit şi îndesat pe canalul raţiunii prin forţa falsei autorităţi. Ei nu vor nimic. Pentru că nu ştiu. 

***

Plouă cu stropi grei, chirciţi şi încăpăţînaţi. Perdeaua de ploaie e ca ceaţa de pe creierele tinere care mustesc în derută. Fără voia şi nu din vina lor. De ce-ar porni prin noroaie în căutare de poveşti, de ce s-ar pierde prin pădure în aventuri, de ce-ar vrea să întîlnească oameni stranii, simpli sau încîlciţi cînd sînt nu doar încurajaţi ori sfătuiţi, ci obligaţi să inventeze?

Mocirla de bun venit

Etichete

întoarcere, glod, gri, Iaşi, lleida, noroi, ploaie, revenire

Nu, nu am fost plecată din Iaşi. Doar m-am rătăcit într-o buclă temporală preţ de cinci luni, într-un oraş al contrastelor. La revedere, Iaşul nu m-a întîmpinat cu răceala străinătăţii unui spaţiu abandonat pentru o vreme, ci cu acea familiaritate a mocirlelor, a griului uniform şi autentic, lipsit cu desăvîrşire de contraste, a oamenilor pe care i-am găsit la fel de abulici şi de prinşi în propria mizerie cum i-am lăsat. Este ca şi cum după o aventură atemporală în care am flirtat cu Lleida cea delicată şi romantică, m-aş fi întors la bărbatul buhăit de băutură şi bătăuş, dar pe care îl iubesc în pofida păcatelor sale. Straniu, dar legitim sentiment de apartenţă al fiinţei la urîtul familiar care a conceput-o şi în care s-a conceput.

Iaşul e doar mai plin de păcate, pentru că în mocirlele lui cu noroi gros mai strînge şi cioburile de idealitate pe care i le-am păstrat din Lleida. Oamenii pe care tremuram să-i întîlnesc sînt de fapt mai departe decît îi simţeam din Spania pentru că sînt făcuţi din carnea de glod a mediului în care respiră. Iaşul e lipsit de culoare, e o pictură în pastel de gri, fără umbre adînci şi fără  lumini puternice, doar cu dimensiunea plană a chipurilor celor care nu ştiu ce-i seninul.

În Iaşi plouă cu pămînt şi ninge cu cenuşă, într-un aer căldicel care te izgoneşte la periferia sufletului, în starea de a te aşeza cu genunchii la gură şi capul în mîîini pe treptele de scară ale unui bloc ascultînd tăcerea golului din înăuntru şi din exterior pe care o împung insidios crengile ascuţite şi goale ale copacilor uscaţi de senzaţia de părăsire. Pesemne că acasă e pentru mine acel loc unde oamenii şi străzile nu lasă loc pentru culori şi nici pentru contraste, ci doar pentru stropitul cu noroi din cap pînă în picioare. Unde plînsetul lumii şi bucuria s-au topit în aceeaşi tăcere ori în acelaşi geamăt. Unde substanţele vitale şi clorofila nu se mai produc fiindcă fîntîna vieţii s-a înglodit prea mult pentru ca cineva să-şi bage picoarele s-o cureţe. Oamenii s-au obişnuit să trăiască din apa amestecată cu pămînt şi apoi să se scobească între dinţi de restul de pietriş. Soarele şi lumina nu au loc în acest peisaj existenţial. Cine ar vrea să vadă bucata de sticlă cu firide de idealitate pe care nororiul potenţat de raze ar face-o să strălucească?! Nimeni. Pe ieşeni, lumina care le-ar sări în ochi ca o tigroaică i-ar zgîria pe retină şi ar începe să vadă în contraste. Asta nu le-ar prii. În Iaşi, mocirla e ceea ce oamenii pot numi fără umbră de ezitare „acasă”. Nu, cu sigurnaţă că nu am fost plecată din Iaşi. Lleida a fost doar o iluzie, ca un ochi de apă limpede într-un deşert al fiinţei.

Felinarul roşu al unei fiinţe solare

Etichete

diluvii, felinarul roşu, fiinţă, Iona, lleida, lumină, ploaie, umbrelă

„- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru. – Ce dacă acolo sînt oameni?”

Ce se întîmplă cu o fiinţă solară atunci cînd o plouă? De obiecei se stinge şi se întunecă. Mai întîi se preface în cenuşă, apoi într-o pastă gri care se diluează treptat, sublimîndu-se tot mai mult în ceaţă, odată cu fiecare picătură pe care o absoarbe în ea pînă la impasibilitate.

În Lleida o fiinţă solară poate scăpa de anxietatea ploii devenind una cu ea. Să iasă în întîmpinarea diluviului interior cu inconştienţa individului care nu are nimic de pierdut. Nici măcar pe sine. Să-şi rătăceasscă disperarea paşilor în curgerea indiferentă a rîurilor de pe marginile străzilor. Să-şi confrunte lacrimile risipitoare cu stropii mai mari, mai rotunzi, mai deşi şi mai coerenţi decît durerea ei. Să înoate ca o profesionistă în învelişurile exterioare îmbibate de apă, care o strîng şi i se cambrează pe obsesiile umflate. Să privească pentru prima dată cu încrederea anonimatului prin plasa deasă de picături către oamenii pe care i-a prins pe piciorul însingurării, sub egoismul unei umbrele. Să fie singura. Singura fiinţă fără o umbrelă maro. Singura fără o haină neagră încheiată pînă în gît. Singura care nu zgribuleşte, ci doar primeşte umezeala în sine. Singura care a ales să iasă descoperită cînd toţi ceilaţi s-au ascuns nepriceput în cortul fisurat pe care îl fac umbrelele, ciocnindu-se între ele pe drum. Să se lase plouată pînă devine impermeabilă şi impasibilă. Pînă se umple, pînă se dilată mai mult decît graniţele sale. Pînă îşi iese din sine. Şi aşa, ieşită din sine să uite că soarele nu trebuie inventat.

Cînd o plouă, în Lleida, se întîmplă ca o fiinţă solară să găsească temeritatea de a porni în căutarea luminii. E aproape inevitabil, chiar şi pentru cazurile de lene solară ontologică. Pentru că Lleida e ca o burtă comodă şi ocrotitoare de peşte în care cînd plouă se face prea întuneric. Şi aşa, în absenţa soarelui, fiinţa e obligată să-şi găsească un felinar pe măsură, să-şi facă singură cale în universul care o închide.