Etichete

, , ,

„- Mi se pare mie, sau e tîrziu? – Cum a trecut timpul!”

De la o vreme văd că am început să ne contopim în tonuri de ruginiu şi de tîrziu. Petrecem nopţile împreună într-o îmbrăţişare înfrigurată şi în timpul zilei primim cu sete sărutul soarelui pînă atingem climaxul încîntării. Lăsăm ceaţa şi umezeala să ne pătrundă adînc, pînă la măduva oaselor, apoi, cînd orizontul începe să se crape de ziuă ne învăluim cu fumul răsuflării grele, obosite.

„-Totuşi, nu mi-e somn. – Nu contează, trebuie să adormi.”

O luăm de la capăt în fiecare zi, cu pasiune potolită sau cu ardoare descătuşată. Lăsăm să ne cadă peste pleoape frunze putrezite şi ascultăm tîmplă lăngă tîmplă freamătul paşilor oamenilor care scîrţîie şi foşnesc fals sau melodios. Ţie îţi calcă pe temelii, mie îmi trec pe lîngă spaime. În sus şi-n jos. Pe unii îi privim cu desconsiderare şi îi exilăm printre ruine. Pe alţii îi lăsăm să ţopăie în jurul nostru. Îi simţim ca pe nişte copii care sînt ai noştri deşi am vrea să vedem trecînd pe străzi realizările noastre nenăscute. În rest sîntem nişte voyeur-iste. Privim în case şi citim sub epiderme, la lumina critică a cunoaşterii.

„-Acum sînt vesel, ori…? – Aşa şi-aşa.”

De ce nu ne-am găsit mai de timpuriu? Ştiu, a trebuit mai întîi să ne îngălbenim, să cădem pe pămînt, să dăm ceasul cu o oră înapoi, să ne cunoaştem intrînd una în cotloanele celeilalte. Dar nu înainte de toate să ne privim mult şi lung de la distanţă, să ne găsim cusururi şi să ne ridicăm una alteia un sentiment înalt. Am greşit însă direcţia. În sus trebuia să construim, nu în jos. Ne-am întîlnit pînă la urmă la mijlocul lui sus-jos şi ne-ntomnim pe o bancă de lemn din centrul sufletului. Lleido, degeaba ne codim, tu nu vezi ce putredă e toamna asta din noi? Ştii că o să îngheţăm iarna şi o să ne topim ineluctabil la venirea primăverii.