Etichete

, ,

Recitind cîteva dintre posturile anterioare mi-am dat seama că în privinţa stilului mă feresc de persoana întîi ca de o măciucă după cap. Adică prefer să forţez detaşarea gîndurilor de mine într-o disperare de eludare a penibilului datorat unui exces de intimitate în text. Pe de altă parte, generalizarea e la rîndul ei injustă. Depersonalizarea e ca băgarea capului sub nisip după ce ai comis o poznă şi o lepădare ruşionoasă de prea-plinul de sine – o golire intempestivă şi forţată ca o formă de perversitate a egocentrismului.  E instrumentalizarea scrisului, folosit ca un mijloc de descărcare şi de creare a unui univers autonom, paralel cu eu, cu tu şi cu ei, perpendicular sau relativ în spaţiu, fascicul convergent sau divergent, linie, punct sau plan, în funcţie de puterile condeiului magic de la clipa t(0).

Mă regăsesc în postura ingrată de a găsi o justificare a formei textelor, încadrîndu-le forţat în cea mai liberă de constrîngeri specie publicistică, tableta. Se impune judecata individualistă a faptului că poate fondul e îndeajuns de permisiv pentru a se plia pe toate persoanele şi de a transcede în timp complexul struţului, la clipa t(n) cînd ideea va fi înfăşurată estetic într-un cocon de cuvinte.