Draci. Apud la o enciclopedie

Etichete

delir, draci, nervi, teoria chibritului

Criză de nervi sau draci, adică augmentarea realităţii din perspectiva interiorităţii. De chestii din astea oamenii se păzesc prin ascundere, prin nepăsare sau prin bagatelizare. Dar cel mai adesea prin refuzul conştientizării (aplicat asupra lor sau asupra altora).

În fapt, dracii (sau nervii) sînt cele mai legitime şi mai pline de fiinţe entităţi din sinele profund al unui Eu. Ei conţin deopotrivă încărcarea şi descărcarea, piscul şi abisul unor stări şi evenimente. Provin din Eu, dar în surclasează şi îl supun fără cerere şi fără drept la replică. Dracii sînt ca orgasmul – îţi încordează toate resorturile fiinţei, intră în stăpînirea viscerelor şi anihilează raţiunea (al dreacu draci!) – şi cînd crezi că te omoară, te mai lasă într-o manieră imbecilă cu răsuflarea tăiată, în aşteptarea iminent-perversă a revenirii raţiunii din stand-by.

Pe lîngă teoria chibritului, stăpînesc foarte bine şi teoria dracilor şi a mamei mă-sii (după cum se poate observa), precum şi a rudelor apropiate lor. Asta pentru că ursitoarele au fost darnice şi mi-au lăsat în paporniţe un vulcan în suflet şi nisipuri mişcătoare în creier.

Revenind. Dracii sînt puri şi autentici. Sînt limpezi şi transparenţi. Nu se fardează, nu disimulează şi nici nu se cenzurează. Ei sînt acei noi pe care din pricina lucidităţii nu putem decît să îi mimăm. Dracii au curaj, au atitudine, au personalitate, au individualitate. Nu ţin cont de vecini cînd fac „panaramă şi scandal”, nu au principii artificiale, nu au ierarhii pe criterii consacrate de păr alb sau mai puţin alb, nu au anxietăţi şi n-au nici fund să-i doară. Sînt liberi şi puternici. Deşi au coadă nu şi-o bagă în borşul altora. Îşi văd de spumele lor de la gură, taie în carne şi spînzură armata tuturor surogatelor. Nu degeaba se spune că dracul e gol; e gol de ceilalţi şi plin se sine, aşa cum ar trebui să fie orice sine care nu se lasă îmblînzit de stăpîni închipuiţi.

(I)legitimitatea exhibiţionismului

Etichete

ars poetica, blog, cenusa in cap, delir, teoria chibritului

Am considerat întotdeauna că a-ţi face publice gîndurile şi orice fel de trăiri care nu au un astfel de caracter echivalează cu a-ţi scoate toate hainele de pe tine în mijlocul străzii. Libertatea pesemne are alt rost decît gustul cu hormoni ai exhibiţionismului intelectual. Şi totuşi, există în noi un Eu extrem de pervers căruia nu-i place să-şi ţină damblalele departe de ochii căscaţi sau de privirile lubrice, pofticioase ale celor care de-abia aşteaptă să treacă la luat în derîdere gînduri pe care tu le-ai înşiruit cu sau fără prea multă grijă pe o foie albă, neagră sau roz, şi se aruncă în jocul gesticulaţiilor lascive cu vocabule. Scriitorilor adevăraţi nu le-ar trebui o astfel de bălăceală, au editorii lor şi nu comentatori de ocazie, au editură şi nu doar un buton de later edit. Or, dacă e vorba de expunerea unor fapte de presă, oare blogul nu e un surogat al unui altfel de canal media pentru frustraţii fără recunoaştere, cărora le-a rămas doar cocoţarea pe-o redută de-o şchioapă şi strigarea fără ecou din plămînii fumaţi?

Asta ar fi la categoria cenuşă în cap din start (un fel de anti-argument la blogul meu). Mi-am spus că nu o să ajung să înşirui penibilităţi pe net, că mă voi feri de expunerea gratuită şi necondiţionată, că voi aştepta constrîngeri din exterior pentru a-mi justifica eventuala deschidere a unui blog. Toate peste toate, faptul deja comis îşi cere măcar o susţinere din partea celei careia i se datorează şi îmi voi asuma gestul, cu măsura lui de penibil şi de balast, încercînd să (pre)fac unele experienţe, trăiri, întîmplări în fapte, nu de presă (neapărat), dar măcar în coerenţe cu ecou în coştiinţa celor care încă mai văd sau mai aud idei. Poate reuşesc să pun la bătaie şi cîteva petarde jurnalistice – aşa, mai mult ca să mai aduc şi avalanşe printre piscuri.  

Cît despre veridicitatea a ceea ce voi scrie, nu pot decît să-l citez pe Llosa, aici, poate, mai mult decît m-aş legitima s-o fac în cazul altor scrieri: „Prin scris, realitatea devine ficţiune”.