Am citit ieri acest articol – Generația „work hard” versus generația „party hard” – și mi-a răscolit niște gânduri pe marginea cărora glosez de multișor în mintea mea. Mă regăsesc printre cei cărora educația și disciplina le-au fost impuse, adică dintre cei educați de generația „work hard”. Aș face păcat să zic educată cu de-a sila, fiindcă în copilărie și adolescență am fost ca un burete pentru absorbirea acestor idei și principii – n-au întâmpinat prea multe rezistență până să-mi devină natură și gândire (cred că nici n-ar fi avut cum altfel, fiindcă eram încojurată de ele și acasă, și la școală). Trebuia să fiu obedientă, cuminte și muncitoare, să-nvăț bine, să fiu devreme acasă. Și așa am fost! Așa era bine, altfel era rău. Asta avea să dea rezultate pe termen lung. Avea să fie măsura succesului în viață, realizării și mulțumirii mele de sine. Câtă vreme alții aveau să fie niște lepre, pramatii, muritori de foame, eu care-am făcut ce trebuie voi înflori. Nesurprinzător, cred, nu a fost deloc așa.
Multă vreme n-am știut ce înseamnă a-ți plăcea ceva. Sau a alege. Nici nu exista în mintea mea conștiința posibilității alegerii a ceva, a liberului arbitru. Plăcerile nu mi le-am căutat, parcă nu era loc de ele într-o viață plină de lucruri musai de făcut. Și, oricum, erau ceva rău, fiindcă te distrăgeau de la scopul suprem: a te concentra pe ce e bine și ce trebuie. Trebuia să-mi placă matematica, trebuia să-mi placă și să citesc. Și să merg la școală (nu era cool să zic că nu-mi place școala), fiindcă era constructiv. Restricțiile trebuiau asumate așijderea. Trebuia să fiu bună la toate. Deci, cumva, să-mi placă toate, indiferent dacă per se îmi plăceau sau nu.
Am urmat ce liceu trebuie (cel mai greu și mai „închis” ca politică – asta îl făcea liceu de elită! „Liceu bun”), ce specializare trebuie (cea mai grea, cu cei mai stricți profesori), am venit acasă la ora la care trebuie, nu am făcut ce nu trebuie (adică „prostii” – băute, sex, fumat în curtea școlii). Am fost educată că ce e greu, e bun. Dacă doare, ustură, dacă rupe ceva din tine, dacă te duce în agonie, e bun. Înseamnă că te face bun pentru viață, te călește. Te învață să lupți cu situațiile dificile și cu greul. Dacă nu mă descurcam cu greul (adică cu exercițiile acelea de mate și de fizică cu steluță din culegerea de olimpiade), înseamnă că nu munceam destul, că eram leneșă. Dacă luam vreo notă mică era fiindcă nu am lucrat și nu m-am concentrat suficient și-am pierdut vremea cu altele. Făceam crize existențiale de la o notă, voiam să mă sinucid după o teză nereușită. O neparticipare la olimpiadă era sfârșitul lumii. Aveam să-mi dau seama mult mai prea târziu că viața nu-i ca analiza matematică – dacă stai destul aplecat pe problemă, îți va veni în minte o soluție de rezolvare. E drept că tre’ să te înveți cu greul, dar nu din fața unui caiet cu pătrățele, închis în casă și cu legăturile către lume tăiate.
Prima alegere majoră pe care-am făcut-o a fost una proastă. Mi s-a reproșat de multe ori asta. „Vezi dacă ai făcut tu după capul tău? Noi ți-am zis că…!” Jurnalismul s-a dovedit a fi o algere proastă. Era o facultate ușoară, dar care mi-a permis să „acced” ușor la scopul suprem: acela de șef de promoție. Până la urmă am făcut și aici ceea ce trebuie! Din îndemn, trebuie a ajuns să fie conștiință și normă – să fiu bună la școală. Ceea ce a mai îndulcit rușinea familiei cu opțiunea mea. La master am repetat isprava cum laude. Cum trebuie! Între timp predam la facultate (ce trebuie!) lucram și la redacție, lucram și pe marketing la o universitate (munceam din greu pentru viitorul meu!). Doar mai trebuia să-mi mai dau doctoratul ca să intru și eu pe post și, automat în învățământul superior (ce trebuie!). Am făcut ce trebuie și aici – am ales coordonatorul și profilul impus de profesorul meu (cel mai nașpa de pe „piață”, dar ce era să fac? „Să pierd un an?”) și silită să-l accept de familie (ca să nu pierd un an, da). Dar surpriză! Pentru prima dată în viață nu aveam să mai fac ce trebuie!
Am lăsat un doctorat pe care l-am urât din toată ființa mea în aer (după trei în care nu prea am mai făcut ce trebuie, din prea multă lehamite). În vreo opt ani de la începerea facultății, nu aflasem ceea ce îmi place, dar știam ce nu îmi place. Nu-mi mai plăcea sistemul de educație, după ce am început să-i văd cusăturile din spate. Și, în continuare, nu mă mai vedeam trăind în el. Am abandonat, făcând toate sacrificiile mele întru trebuie inutile.
Întrebată, acum, dacă mi-a plăcut școala, spun că da. De ce? Fiindcă a fost viața mea (și nu pot să-i spun oricui că urăsc viața). Sinceră să fiu, de la un punct încolo, dragostea cu de de-a sila a devenit una de bunăvoie. Asta făcusem toată viața, altceva nu știam și nu mi-am închipuit că aș putea face. Oricum, ce putea fi mai bun de atât?
Nici acasă n-am mai făcut ce trebuie de la un punct. „Pierdeam nopțile”, beam, fumam (cine știe pe unde și cu cine și ce mai făceam!). Îmi făcusem în viață loc și de distracții și de „pierdut vremea”. Nu mai eram obedientă, îmi dezvoltasem proprile idei, am „luat-o razna”. După o viață ocupată cu muncă multă în tot felul de școli (pe bani puțini sau deloc), am cedat. Am început să devin nepăsătoare și să mai fac și ce nu trebuie.
Cei care m-au educat spun că e rău. Eu tind să cred că rele sunt regretele de viață netrăită, atacurile de panică făcute de la o vârstă timpurie (din cauza vreunei teze la care am luat 9,5 și nu 10), sentimentele continue de culpabilitate și neputință că nu sunt destul de bună, nemulțumirea constantă de sine, lipsa de sociabilitate, lipsa optimismului, greutatea de a lua decizii, frica constantă de eșec (care m-a făcut să nu încerc prea multe nici în viața profesională, nici în cea personală). Și mai sunt. Îi văd pe cei care nu au făcut mereu ceea ce trebuie, care au făcut și alegeri proaste, care și-au lăsat loc de „party hard” mult mai sănătoși din punct de vedere psihic, mult mai stabili, mult mai curajoși și mult mai realizați. N-au ajuns paria ai societății din pricina bețiilor și orgiilor din adolescență, ori din cauza faptului că au mai chiulit de la școală. Fiindcă ei au făcut ce-au simțit, întru un „aici și acum” reale și nu întru un „trebuie” pentru proiecție închipuită din viitor.
Îi invidiez pe cei care nu au făcut niciodată ce trebuie. Cu mintea de acum, consider că nimic nu „trebuie”. Nimic din ceea ce ne spun alții că trebuie – părinți, profesori, prieteni, colegi, oameni de pe stradă. Să trăim, să experimentăm și, după aceea să ne stabilim ce trebuie, în funcție de ceea ce am trăit, nu a priori. Totul este permis, iar greul care ne călește cu adevărat să fie succesiunea actelor încercare reușită/ nereușită. Ce trebuie va ajunge să nu-i mulțumescă nici pe ceilalți, nici pe noi. Nu vă închipuiți că mi s-a ridicat vreo statuie fiindcă am făcut vreodată ceea ce trebuie și chiar mai mult!
Chiar dacă văd așa lucrurile, tot rămân o victimă a lui „trebuie”. Mă simt vinovată când nu fac „ce trebuie” (sentiment izvorât de undeva dintr-o educație profundă), de la nimicuri, până la lucruri importante: nu spăl vasele, petrec o noapte în oraș și nu mă pot concentra la muncă, stau degeaba fără să fac nimic în weekend, nu mă chinui să devin mai performantă în ceea ce fac și multe altele.
Încă nu știu ce-mi place. Pasiuni nu am și, de obicei, mă forțez să găsesc o plăcere în ceea ce fac, ca să pot face. Majoritatea lucrurilor trebuie să mi le impun ca să le fac. Să trag de mine, cum am fost învățată. Uneori parcă aștept o voce să-mi spună că trebuie să fac aia sau cealaltă. Încă funcționez în virtutea condiționării: aștept frica să-mi de un șut în fund când mă ia delăsarea (fiindcă altfel am fost învățată c-aș fi prea neambițioasă ca să merg înainte) să-mi amintească ce trebuie să fac. Așa că, paradoxal, trebuie să învăț să fac ce-mi trebuie mie. Dezvățându-mă de a face ce mi-au spus alții că trebuie. Și de-abia aici începe greul.
Pe culmile conştientizării 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.