Sunt o colecție de acte ratate. De cuvinte care nu s-au făcut trup. De suflete cocoșate, de spirite îngenunchiate. De dorințe neînfăptuite. De plăceri netrăite. De trebuințe neîndeplinite. Sunt o flacără care s-a stins înainte de a apuca să ardă. Sunt o lumânare al cărei rost nu-l cunoaște nici un paraclisier. Sunt o vestală cu picioarele dezgolite. Sunt o curvă cu vălul tras peste ochi. Sunt un păcat îndreptățit. Sunt o izbăvire nemeritată. Sunt tot ce nu ar trebui să fiu și nimic din ce mi-am dorit să fiu. Sunt acolo, pentru totdeauna. Sunt nicăieri, tot pentru totdeauna.

72b7e3399247ffe3b7b3433a747ba08e

Mă dau la o parte, ca să mai pot rămâne acolo.

Lupta mea precede renunțarea. Eforturile mele sunt o plecăciune în fața deșertăciunii. Imanentă, ubicuă și devotată, scrutez înălțimi și mă îmbăt de aerul lor tare, dar trăiesc în duhoarea abisului. Nestatornică, distantă și detașată, mă lepăd de voi toți și de trebuința voastră și vă-nșel așteptările.

Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea.

Caldă și sentimentală, cad în brațe neprimitoare. Rece și dură, izbesc în inimi deschise. Sunt vinovată, dar îmi afirm nevinovăția. Sunt nevinovată, dar port, sisific, povara vinei. Mă-nchin, ca mai apoi să păcătuiesc. Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea. Nu te iau de mână, fiindcă știu că tu o să-mi întorci o palmă. Te rog să-mi dai o palmă, fiindcă vreau să mi se întoarcă ceva de la tine.

Sunt Eul care se leapădă de Sine. Sunt Sinele care se caută. Sunt o buclă infinită prinsă într-un eu profund insuficient, limitat, în suficiența sa. Cred, dar mă îndoiesc de toate lucrurile. Iubesc, dar neg existența iubirii. Mă consum în idee, trăiesc în abstract, dar îmi ostoiesc gândurile cu poftele cărnii.

Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi.

Propovăduiesc neatârnarea, dar îmi caut stăpânul. Neg, ca să afirm. Glumesc, ca să pot afirma, fără echivoc, adevărul. Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi. Mimez nonșalanța, ca să maschez metamorfoza care-mi preface ființa într-o rană deschisă.

Sunt o pată de cerneală roșie care pretinde că scrie cu sânge. Sunt cuvântul prolix, care-și așteaptă alteritatea. Sunt cuvântul epurat de discursul autoreferențial, care-și trăiește singurătatea. Vag manifestat, mereu prea dureros de îndurat.

Mă costumez în ce nu sunt, așteptând să plece cineva, în căutarea mea, și să mă găsească. Aștept să-l văd trecând pe lângă mine, știind că mă știe, fără să-i spun că mă știe, lăsându-i de înțeles că nu mă știe. Și-așa, dezgolită, să pot spune că nu a fost să fie. Și că povara mea, e și comoara mea și singura virtute. O colecție de acte ratate.

Reclame