Stimați atotputernici, distinși atotcunoscători,

Etichete

, , ,

Vă rog eu frumos, în numele celor care simt monstruos și văd enorm, nu mai confundați urletul cu plânsul și hohotul cu bocetul. Încrâncenarea cu indispoziția, supărarea cu moftul, căderea în genunchi cu umilința, exasperarea cu nebunia. Scutiți-ne de privirea frugală și de evaluarea superficială. Luați-vă etichetele de pe fruntea noastră și lipiți-vi-le vouă pe ceafă. Voi nu sunteți nici ca noi, cum nici noi nu suntem ca alții. Voi nici nu știți, nici n-ați fost acolo, în noi, cu noi. Însă am dori să locuiți în pielea noastră pentru o zi, să petreceți pe ritmurile scrășnetului pe care-l face osul rașchetat de os. Să vă văd cum vă mai bucurați atunci de viață.

Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet.

OC-1080_magritte_editorial_051314.indd

Dar noi nu suntem atât de cruzi ca voi, deși suntem înrăiți de suferință și îndârjiți de lume. Totuși, în chip de răzbunare pentru anatema pe care ne-ați aruncat-o, am vrea să vă lăsăm să vă plimbați cu aceaste etichete pe care ni le-ați atribuit. Să fiți și voi, în ochii altora, pentru o vreme, slabi, naivi, inadaptați, nevrotici, plângăcioși, fraieri. Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet. Până strigați și voi că nu sunteți așa, că eticheta nu este a voastră și, de fapt, nu vă reprezintă. Să trebuiască să dovediți în fiecare clipă contrariul a ceea ce păreți a fi, să vă justificați orice vorbă, oricine acțiune, orice mișcare încercând să vă deziceți de stereotipul inadecvat și de prejudecata falsă. V-ar plăcea un astfel de joc, doamnelor, domnilor?

Sursă foto: The New Order

Dializă

Etichete

, , , ,

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

The-Dance-of-Life-Edvard-Munch-Norway-740

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Degeaba

Etichete

, , , , ,

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

the-day-after

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Ochiul din ochii tăi

Etichete

, , , ,

Până și ochii-ți sunt ca firea. Verde de-ți strepezesc sufletul, gri-albastru de-ți împresoară mintea. Înșelători – distanți și pasionali în același timp -, ațintiți spre cineva sau fugari înspre orice se-ntrevede. Dilatați înspre lume și adânciți, cumva, în sine. Calmi și violenți. Atenți și nepăsători. Înțelegând și prefăcându-se a nu pricepe.

IMG_0205.JPG

Ochii tăi se contrazic de la o clipă la altă, așa cum o faci și tu. Radicali, dar nestatornici, și umbriți de gene aproape decolorate de soare, te-nchid pe tine-n ei, omule de lume și de carne. Ei sunt adevărul tău de-a fi, dar și eterna pendulare între ce-ai fost învățat că ești și ce-ai putea să fii. Ei îți oferă garanția că de fiecare dată când vei privi în oglindă, vei vedea exact ceea ce vrei să vezi.

Nu, mulțumesc, am mâncat!

Etichete

, , , , , ,

Ne suntem unii, altora, doar niște instrumente. Ne servim de ceilalți atât cât avem chef, atât cât avem nevoie, ne interesează, ne incită, ne folosește, ne convine, ne place și ne satisface. Ne sorbim ca din lingură, ne tăiem în cuțite sau ne-apucăm și ne-alegem unii pe alții cu furculița. Apoi, când pur și simplu ne-am plictisit, vrem altceva, întâlnim prima piedică sau nu ne mai convine, ne debarasăm de cei odată declarați „dragi” sau „importanți”, ca de niște tacâmuri de unică folosință. Pe care chiar avem grijă să le sfărâmăm între palme înainte de a le arunca la coș – și nu uităm să mototolim și ambalajul -, ca să nu ocupe prea mult loc niște obiecte devenite inutile. Doar sunt atâtea mizerii pe lume de care trebuie să ne lepădăm. Și mai trebuie să mai facem loc și noilor experiențe.

the-heartstrings-1960(1)

Dar nu e ceva nefiresc sau de condamnat. Așa procedează toată lumea. Instrumentalizarea celorlalți nu e doar apanajul celor ticăloși sau a celor fără suflet. Indiferența absolută este constitutivă naturii umane, și teoretic, toți ne-o asumăm. Bravăm, ne declarăm pragmatici, ne afișăm nepăsarea, jucăm pe cartea neimplicării. Știm că așa se petrec lucrurile în lumea în care e plin de hiene și că ar trebui să avem grijă să nu alunecăm în afara „convențiilor” pe care indiferența ni le dictează. Ar fi păcat să pierdem privilegiile de eschimoși pe care ni le garantează trăirea în iglul ei: o plăcere carnală, o conversație savuroasă, o problemă rezolvată, o distracție pe cinste, o reușită aparte, o validare socială, un scop bifat sau o realizare, cărora poate să nu le mai urmeze nimic pe urmă. Să putem trece mai departe satisfăcuți și intacți, și nu cu vreo durere prea mare atârnând de suflet, care să ne tragă spre vreun abis.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materilaizează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți […] Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materializează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți. Așa că ne găsim cu ele defilând prin ograda noastră și nici nu ne dăm seama când s-au strecurat prin grătarul pe care l-am pus la intrarea în suflet. Deodată ne trezim în gând cu ceva frumos – cu o speranță, cu vreo bucurie sau chiar cu perspectiva vreunei fericiri. Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă. Fragile și vulnerabile în fața celor cărora le-am făcut intrarea, fără să vrem, în intimitatea ființei noastre. De la acest punct încolo, ei vor fi greu de extirpat din noi, fără să ne spargem. Nu putem face o incizie în sticlă, și nici o operație cu laserul. Așa că îi vom lăsa să se dizolve, în continuare, în noi. În acest răstimp nu avem decât să ne purtăm prin lume, goi, transparenți și fragili. Sătui de noi înșine și, în continuare, flămânzi de ceilalți.

Chiar așa, oare cum pot să mă mai suport?

Etichete

, , , ,

M-am trezit metamorfozată într-o bubă. Peste nopți de frământări mi s-au strâns sub pielea ființei toate visurile care au mințit, toate entuziasmele naive, toate ambițiile frânte, toate scopurile neatinse, toate speranțele inutile, toate iubirile nefericite, toate înfrângerile neacceptate, toate răzbunările neconsumate, toate înșelările anticipate. Toate coapte la focul frustrării, infectându-mă pe mine, de mine.

IMG_0204.JPG

Buba asta care-mi sunt e hidoasă, grețoasă și doare. Se umflă pe zi ce trece și așteaptă să plesnească. Dacă vă plesni se va face mizerie prin preajmă, și-n locul ei va rămâne o mare rană. Dacă nu o să plesnească, otrava se va resorbi în mine, și substanța tuturor frustrărilor se va vărsa, din nou, în sistem. Și pe lângă buba asta mare se vor mai forma și altele, care vor crește împreună ca un cancer. Care poate, până la urmă, mă va răpune.

Ice Bucket Challenge. Versiunea pentru sentimentali

Etichete

, , , ,

De astăzi ne lepădăm de sentimente. De încrederea oarbă, de dăruirea totală și de afectele pozitive. Înlocuim, ca-ntr-un troc perfid cu noi înșine, lipsa de măsură, cu un calcul rentabil. Nu mai turnăm gaz pe foc, ci stingem focul cu o găleată de luciditate. Ca în loc să ardem de pasiune, să mocnim de frustrare, asemeni unui jar nestins. Exaltarea o prefacem în indiferență, dragostea în nepăsare. Nostalgiile, în judecăți negative. Iluziile și neîmplinirile, în planuri de viitor. Peste amintiri turnăm plumb încins. Lacrimile le înghitem sub pleoape și ridicăm sprânceana a îndoială. Ne reperăm orgoliul și ne restabilim demnitatea. Gata cu umilința și cu agățatul de vreo falsă speranță. Nu mai plutim, ci ne-nfigem categoric picioarele în pământ. Nu mai întindem mâna ca să ne fie ținută, ci izbim cu ea în masă. Ne ridicăm din genunchi și ne îndreptăm spatele. Fuga inimii o oprim în menghina rațiunii. Nebuniei îi răspundem cu o analiză la rece. Ne apretăm sufletul boțit c-o doză șoc de gândire rațională. Haosul din noi îl încorsetăm într-o ordine forțată și într-o strucură rigidă ca de beton armat. Închidem toate ușile și geamurile care sunt deschise. Stingem și ultimele lucruri care mai rămăseseră aprinse. Intrarea pe teritoriul ființei noastre se va face de-acum pe bază de cartelă, contra cost. Pe tava pe care-a fost sufletul nostru va sta nota de plată. Nu mai oferim și nici nu ne mai oferim (pe) degeaba. Nu ne mai dorim vizite inopinante de la sentimente nepotrivite.

Omul puternic știe că sentimentele sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului.

Fiindcă ce sunt sentimentele altceva decât apanajul firii slabe, a omului slab de înger și sărac cu duhul? Ce fac ele altceva decât să înmoaie, să facă din omul puternic o creatură vulnerabilă? Omul puternic nu-și îngăduie să piardă contactul cu sine și cu realitatea. Nu-și dă masca jos, nici la culcare. Și știe, că ele, perfidele i-ar da-o jos, în somn, pe nesimțite. Știe că ele, ticăloasele, mint și-nșeală conștiința și păcălesc rațiunea. Se agață de cine nu trebuie și rămân captive acolo. Omul puternic știe că sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului. De aceea omul puternic alege să nu mai simtă nimic și uită, chiar, că sentimentele există. Nu doar în el, ci și în alții. De aceea, del mai adesea omul puternic e glacial. Chiar rece.

IMG_0202-0.JPG

De astăzi suntem reci. Gândim la rece. Acționăm la rece. De astăzi, de când a intrat iarna-n toamnă și e frig. Și avem mâinile, picioarele și coapsele reci. De astăzi, de când toamna ne învață să ne lepădăm de sentimente cum se leapădă copacii de frunze, sub vântul care îi șficuie. De astăzi e gata cu vânarea de vânt. E gata cu noi și cu toamna capricioasă din noi. De astăzi ne lepădăm de sentimene ca de Satana, ca să facem un pact cu îngerul morții: că de data aceasta, iarna va locui pentru totdeauna în noi.

Unde era paznicul de far când ai intrat?

Etichete

, , , , ,

De când ai început să locuiești în mine, turnul meu de fildeș a început să se surpe. Mai întâi s-a înclinat, ca turnul din Pisa. Asta era în vremea când dădeai în mine petreceri, mă făceai să explodez de entuziasm și mă-nvârteai în caruselul bucuriei. Jocul tău era periculos, interzis și fascinant. Îmi plăcea balansul și adoram să mă-nclin până la limita în care aș fi putut cădea în afara suprafeței de sprijin. Nicicând în locul ăsta pustiu, închis între pereții gândurilor, nu mai fusese atâta veselie. Draperiile nu fuseseră decât ușor clintite, să nu cumva să vadă lumea-n mine și eu în ea. Tu le-ai dat cu totul la o parte, ai zis că unde ești tu, mai încape și întreaga lume. Și un întreg orizont de posibilități. M-am împotrivit, dar nu până la capăt. Eu n-aș fi reușit, de una singură, de-abia îmi încăpeam de mine în mine. Mi-ai spus că-mi este frică. Altceva ce-avea să fie? Am pretins că nu e asta. Lumea mă durea și-așa, fără s-o cunosc și fără s-o văd.

Nu știu de ce te-am primit să locuiești în mine. Nu știu de ce am deschis, pe rând cele șapte lacăte și de ce-am rupt zăvoarele ca să te las să intri. Mi-ai spus că ce se putea întâmpla atât de grav și definitiv, dacă întredeschideam numai puțin ușa interzisă, cât doar să te strecori și mai apoi să pleci? Cu toate că presimțeam, am consimțit. Ce putea atârna mai greu de decât plictisul și singurătatea? Deși știam răspunsul, m-am prefăcut că ar putea exista și alternative.

Viva la vida

Nu mi-a plăcut niciodată să primesc vizite. Nu sunt o gazdă bună și nici nu am cu ce să-mi servesc musafirii. La mine ori îți îngheață sângele în vine, ori ți se pun călcâile pe jar. La mine jocurile sunt periculoase. Sunt probe de foc care te ostoiesc. Sunt labirinturi multe și hărți puține. Semnificații care nu se lasă descifrate, oglinzi paralele și prea multe măști. În mine sunt încăperi cu igrasie și camere matrimoniale cu pereți capitonați în catifea. Sunt beciuri în care au fost sugrumate dorințe și au fost ascunși demonii. Sunt camere de pedeapsă unde obișnuiesc să mă auto-flagelez și să-mi biciuesc sentimentele. Sunt terase luxuriante în care nici un răsfăț nu e interzis și-n care îngerii preling ambrozie. Sunt holuri și poduri bântuite de îndoieli. În mine sunt urelete crâncene, și tăceri adânci. E pustiu, și e haos. E abstinență, și chin. E festin, și e desfrâu.

De când ai venit să locuiești în mine, e război. Cu toate ușile și geamurile deschise s-a făcut curent. Sunt deja patru anotimpuri și toate s-au pus să mă locuiască. Dar eu nu mai locuiesc în mine. Nici nu știu când turnul mi s-a surpat și locuiesc pe o plută, în derivă. Nu mai am nici un ceas să-mi măsor destrămarea. Am început să mă-nvăț cu furtunile și cu gustul de sare pe buze. Mă uit în gol și mi se pare că se zăresc lumini. Închid ochii și aștept să mă izbesc de țărm.

Dacă tot locuiești în mine, tu, poftă nesatisfăcută de viață ar trebui să mă împingi către-un liman, și nu către pierzanie, nu?

Foto: Frida Kahlo, Viva la vida

Dragă doamnă, berea nu se mănâncă niciodată cu furculița

Etichete

, , , , , ,

Buzele roșu aprins,  ochii intens conturați cu o coadă neagră, ca de pisică, mersul apăsat, tocul înfipt. Unghiile lungi, negre și ascuțite, privirea sfredelitoare, rochia roșie, cambrată pe corp, până la genunchi. Ai crede că i s-ar asorta un pahar de șampanie, o țigară slim și un loc pe un scaun la bar, într-un club. Dar nu se-ndreaptă într-acolo. Se așază nonșalant la o terasă dintre blocuri, își aruncă geanta pe-un scaun și comandă. Cât așteaptă își frânge mâinile și-și înnoadă picioarele când dreptul peste stângul, când stângul peste dreptul. Se cunoaște că are o nervozitate pe care nu ușor și-o stăpânește. Așteaptă o bere, blondă. Musai cu pahar. Nu apucă paharul delicat și nici nu-și înmoaie doar buzele-n spumă. Bea primul pahar cu sete și cu poftă, în timp ce suflă un fum gros, de tabac de 10mg.

iubesc berea_pauletStă singură și privește în gol, nefiresc de concetrată pentru cineva care nu pare să fie intersat de nimic de ce i se-ntâmplă în preajmă. Își scoate iPad-ul, i-Phone-ul și ochelarii. Citește uitându-se mai mult deasupra lentilelor, ceea ce o face să pară încruntată. Apoi se apucă de scris. Mâinile-i aleargă frenetic pe taste, în timp ce-și toarnă și-al doilea pahar. Ridică o mână lungă și c-o voce apăsată, aproape disprețuitoare, spune c-ar vrea „încă una”. Nu pare să-i pese de privirile ațintite de la celelalte mese și de întrebarea pe care i-o întoarce, surprins chelnerul: „încă una?”. Pare obișnuită cu astfel de reacții și nu se jenează. Nu pare să-i pese nici măcar preț de-o grimasă. Nu e ea femeia care să se ascundă după deget, mai ales când gândul devine cuvânt și mușcă mai bine din inspirație. Cea de-a doua se termină aproape deodată cu textul. Încruntarea pare să se mai fi șters și a mai slăbit din încordare. Așa că se poate lăsa nonșalant pe spate, legânându-se pe picioarele din spate ale scaunului.

Sare atunci când apare-un domn care îi întinde mâna. Zâmbește. Aproape firesc și natural. „O apă plată la domnul, o bere brună la doamna”. Suprinderea omului e înghițită ca o gălușcă. Încep să vorbească despre mizantropie, feminism și misoginism, despre Pianista lui Elfriede Jelinek, despre prejudecăți și false principii. Despre femeia ca o contemplație, femeia obiect, femeia cârpă și femeia voluntară. Despre faptul că femeile frumoase n-ar trebui să se sluțească pentru a părea deștepte, la fel cum nici n-ar trebui să mimeze cumințenia și fragilitatea.

Discuția curge prețios, pe-un ton grav, atitudinea ei e aproape didactică și încearcă mereu să corecteze sau să contrazică orice. Până când izbucnește într-un hohot intens de râs. Ciocnește cu paharul în aer și glumește pe seama ei înseși și pe seama altora. Nu se ferește nici de subiecte frivole, nici de exprimări abrupte, radicale. În discursul ei se împletesc bine aceste registre diferite și discuția merge de minune cu berea amăruie. Din contrariat, bărbatul începe s-o privească fascinat. Și ei îi mai și place la nebunie berea. Pentru prima dată, el, pare să nu se mai sature de vorbă.


Vedeți de ce Iubim berea.

De ce n-o fac

Etichete

, ,

Death pathway

M-aș îngropa acolo unde pământul e rece și ud. Nu acolo unde e puhav și sfărâmicios. Nu unde se trage trapa de marmură și se sudează gardul de fier forjat. Ci unde se zvârlă sacii. Acolo unde spiritele se zbuciumă și după moarte fiindcă nu și-au împlinit rostul pe lume. Acolo unde colcăie viermii și se fierb la foc mic păcatele. Acolo unde nu e nicio salvare pentru suflete. Dac-a fost chinuit pe pământ de ce-ar avea să fie împăcat după moarte? A rămas ceva de răscupărat în afara suferințelor deja răs-plătite? În răspărul umilințelor deja trăite, îs pofida iluziilor infinit traficate? Desigur că da. Un discurs despre fascinația morții și despre imposibilitatea asumării ei.