Etichete

, , , ,

Când i-a luat mâna într-a ei erau în vestibulul unei săli de teatru. I-a întors-o și i-a dezgolit în căuș, trei linii goale și paralele ca blestemul unui destin. Dar era un destin împărtășit, căci plama stângă a lui Lili avea tăieturi identice cu-ale sale, de parcă s-ar fi născut amândouă la începutul sfârșitului, cu palmele lipite una de alta, când dragostea a fost separată de viață, iar dreptul la iubire, eviscerat din Univers.

Inima Cristinei o luase la goană, gândurile i se prelingeau pe încheietura mâinii, ispitite cu o mângâiere, pretins impasibilă, într-o strânsoare care-i urca insidios, într-un fior redundant, prin toate terminațiile nervoase, în amigdală și-napoi. Din senin, damnarea unei singurătăți predestinate căpăta o aură romantic-incestuoasă. Singurătatea împărtășită cu altul său identic, cu geamănul, contaminată de-o excitație aparent nevinovată, îi dădea Cristinei, neașteptat, un sens vieții închircite în bâlbâială, taină și spaimă.

— Ai mâna la fel ca mine. O mână de om singur. Dar tu nu trebuie să fii ca mine!

Și-i închise liniile în pumn. Și-n tăcere. Avea să înceapă reprezentația.

***

Cristina purta în seara reprezentației costumul de mire, verde-ou, croit drept, al lui taică-su. Care-i ședea paralel pe lângă corpul firav, androgin, și-i acoperea mâinile peste încheieturi. Cristina avea să-l joace pe Chiriac, amorezul ambetat de amor, alături de o Vetă, urâtă și nespălată, din aceaași clasă cu ea. Fuseseră „cuplați”, pe principiul înălțimii, pentru un festival de teatru destinat liceenilor. Doar că Veta mirosea a prăjeală și-a unosare. Și pe Chiriac îl ambeta numai de scârbă.

Cristinei îi fusese dat un rol de consolare. De bărbat, că era înaltă. Cea mai cuminte și timidă fată din clasă care-și înghițea cuvintele înainte să le rostească, căptătase un rol într-o piesă. Și acesta era un motiv de emoție și bucurie pentru fata închisă-n sine ca-n promisiunea unui damnări pe viață. Lili i-l dăduse. Deși Cristina ar fi vrut să-l joace pe Nae Cațavencu, dintr-o scrisoare pierdută, că parcă ăla nu era chiar așa de prost. Dar s-a mulțumit și cu tajghetaru. Era să nu primească nimic, deși repetase ore-n șir replicile, căutând să-și stăpânescă bâlbele. Nimeni n-avea încredere c-ar fi putut să ducă un rol până la capăt fără să se împiedice în silabe. Doar Lili se părea c-ar fi avut.

***

— Ce face actorul meu preferat?

Așa i-a zis în ziua aceea, când i-a citit destinul în palmă. Nu știa că e actorul ei preferat fiindcă n-o băgase niciodată în seamă. Cristina doar stătea pe margine privind Vetele cum i se încolăcesc în preajmă. Râzând, strângându-se în brațe, cochetând. Era sigură că de ea nici nu-și dăduse seama că există. Ce i-ar fi putut atrage atenția la fata din banca a doua de la geam, mereu îmbrăcată în blugi și tricou polo, nemachiată și cu părul prins în coadă de cal, care n-avea darul cuvintelor înșirate măiastru pe hârtie?

Nimic. A fost clar și mai încolo, când Cristina aveai să-i încredințeze spre prelungire, una dintre liniile din palma ei.

Va urma.

Reclame