Etichete

, , , , , ,

La Poarta Soarelui, Anul Nou s-a întunecat de oameni

Punctul culminat

Un pumn s-a rotit în aer, impetuos, categoric şi spectacular. În jurul lui s-a căscat o arenă ad-hoc care găureşte intempestiv sandwich-ul uman format din peruci multicolore, asortate spiritului de sărbătoare lăfăit în spume de bere şi de şampanie, înmuiat în zeama celor 12 struguri pocniţi spanioleşte în gură şi absorbit în mirosurile de transpiraţie multinaţionale, de parfum de contrabandă, de hormoni scoşi din matcă şi combinaţi la întîmplare. Poc! Buf! 12 fix. Tocmai cînd Nochevieja îşi dădea ultima suflare dictată de bătaia ceasului din Plaza Puerta del Sol din Madrid, un domn „respectabil” cade de la pumnul unui negru înfuriat şi deasupra porţii cu ceas explodează cu şuierat primul artificiu din anul de graţie 2009. Ţipete de groază, de extaz filmic şi de euforie se amestecă pentru mai puţin de două minute cît ţine spectacolul madrilez într-o bucurie unanim artificială. Spectacolul a fost scurt, lipsit de adrenalină şi forţat orgasmic. Noroc de bătaia iscată care a condimentat mulţimea adormită în suc propriu. Clinc! Doi tinerei îmbrăcaţi ca de o noapte la un restaurant de cinci stele şi-au ciocnit paharele de cristal pe care le-au salvat miraculos de la sfărîmare şi s-au sărutat spectacular pe vîrful buzelor. Uraa!

Intriga

Cu o semnificativă doză de idealism livresco-ideatic, combinată circumspect şi ilegitim cu o doză şi mai semnificativă de snobism, tipic muncitorimii româneşti, m-am trezit şi eu să-mi petrec Revelionul într-o capitală europeană. Studentă însingurată într-o Lleidă înecată în catalanizare şi mai mult moartă decît vie în contexte de manifestare, am zis că poate Madridul „pur spaniol” (sic!) o să-mi deştepte un spirit care mi-a fost mereu cu totul străin: cel al distracţiei publice, cu chiuială şi scurgeri de alcool. Dar totodată să-mi arate somptuozitatea pretenţioasă şi opulentă a unei capitale de Mare Imperiu.

Chiuiala mi-a fost mai degrabă o chinuială împănată cu frustrare pînă la urmă, pentru că mi-am ales anapoda perioada în care să-i pot descoperi „spiritul”. Cu toate astea, cu harta în buzunar şi nu în mînă, Madridul mi s-a descoperit la răscruci, pe străduţe şi cu turnurile ce împungeau cerul de după colţ.

Expoziţiunea

Ocupat de turişti, fostul Mare Imperiu gemea asemenea unui colos căruia i s-a înscenat printr-o conspiraţie mondială punerea la pămînt şi arderea pe rug a spiritului. Deşi maiestuos, în preajma Revelionului, Madridul scîncea ca un copil frumos îmbrăcat, în preajma căruia s-au adunat prea mulţi curioşi care să se manifeste euforic şi admirativ, cu pupături lipicioase. Capitala Spaniei avea chipul hidos al unui mare tîrg artizanat inestetic de o sumedenie de tonete puse care-te-miri-unde, menite să atragă spiritul consumist. O afacere bine gîndită, fiindcă domnii turişti au pus imediat botul. Şi ce dacă pe noapte camera la hotel de o stea e 60 de euro, ne permitem şi trei fulare cu Real Madrid, două evantaie chinezeşti ori un tricou cu Don Quijote, fără a fi neapărat fanatici ori pasionaţi sau fără măcar a şti pe ce am dat banii.

Ce m-a surprins a fost faptul că opulenţa oraşului şi atractivitatea nu veneau din găteala de sărbătoare. Decorațiunile cu lumini madrilene erau incomparabile cu cele ieşene de acum vreo trei-patru ani. Adică incomparabil mai reduse. Pentru a se pune în valoare, Madridului nu-i trebuia decît o serie de spoturi pe clădirile antice, înzorzonate peste poate. Capitala Spaniei era pe cît se poate de naturală. Comerţul şi turismul erau parte din natura ei actuală, cu parfum de vechi, şi contribuiau, cumva, la strălucirea (im)proprie. Deci li se cădea şi dreptul la desfăşurare.

*** Va urma ***