Refluxul unei obsesii

Etichete

alături, înec, distanţă, existenţă, final, gînd, lucruri esenţiale, mare, neant, obsesie, părăsire, reflux, sine, singurătate, suflet, tristeţe, vicii

Printre puţinele lucruri pe care le-am învăţat la vreme sau le-am intuit din timp este că doar trecerea pe lîngă lucrurile esenţiale e singurul fapt de neiertat într-o viaţă de om. Şi-atunci mi-am sculptat miracolele, surpinzător întîmplate, în gînd şi-n inimă, în chip de viciu sau de obsesii, eludînd orice-ar fi putut interfera frumuseţii lor de-a mi se fi petrecut tocmai mie. Pentru ele mi-am vîndut sufletul fără a sta la îndoială, mi-am abandonat comodităţiile, mi-am transgresat fobiile, mi-am eludat trebuinţele, mi-am defrişat împrejurimile şi mi-am masacrat pasiunile. Oferirea totului în schimbul a „nu ştiu ce” nu a fost însă nicicînd o opţiune, ci mai mult un act reflex. Spontan şi aproape necondiţionat, disperat şi aproape inconştient. Cu toate astea miracolele mi-au fugit mereu ca nisipul printre degete şi mi s-au evaporat din existenţă mai degrabă ca spuma de mare. Tristeţea care mi-a rămas întotdeauna de pe urma lor, ca un preinfract provocat de o fericire prea mare pentru o fiinţă searbădă, mi-a fost balsam amar peste o rană care se căsca şi mă înghiţea în chip de consolare precară ca o burtă de peşte. Chiar şi-aşa mi-a fost mai bine dintotdeauna, doar să nu mă părăsească de tot memoria lor, ca o fantomă bîntuindu-mi sinapsele. Mă bucuram, părăsită şi dezorientată, să mai pot simţi undeva într-un cotlon de inimă că ceva putrezeşte – semn că ceva a existat.

M-am simţit mereu protejată aşa, înghiţită, – de-o bere rece, de-un fum gros, de-o viteză prea mare, de vreun copac prea înflorit, de un freamăt extatic ori de vreo foaie de hîrtie prea impregnată de idei. Toate astea însă niciodată n-au făcut nimic fără o prezenţă anume alături – într-un lîngă de la o distanţă de gînd, de unde să mi-o pot alătura empatic oricînd.

Mă ia cu friguri de la inimă cînd mă lasă obsesiile, cînd viciile îşi pierd savoarea şi gîndul nu mai pipăie decît neantul vîscos care mi se prelinge prin muşchi. Imaginea mea din oglindă se volatilizează şi rostul de-a fi se  îneacă asemeni unui soare care se răzgîndeşte chiar în clipa de dinainte de a răsări. Degeaba se mai agită marea atunci ademenindu-mă cu valuri. Singurătatea mă ia de la stomac, cu greţuri, asemeni unui rău de mare care mă face să dau afară orice rest de vitalitate. Lîngă nu mai sînt decît eu atunci cînd gîndul se izbeşte de un perete de sticlă hidos şi artificial construit din cealaltă parte. Rămîn un eu pe care nu-l mai percep în lipsa rostului ce mi-l oferea obsesia pe care o simt agonic cum se închide în melcul ei pentru a muri. E clipa refluxului cînd esenţialul se-ndepărtează de mine fără a-l putea opri cu nici un urlet.

Căutarea nu are nici un sens, nici aruncarea în larg. Sinuciderea se petrece de fiecare dată la mal. La malul la care se îneacă toate miracolele care mor încolăcite-n flori.

Viciu şi fiinţă

Etichete

adicţii, fiinţă, individ, obişnuinţă, obsesii, plăcere, vicii

Sînt o adeptă împătimită a adicţiilor. Mai simple sau mai complexe, mai intense sau mai flasce, mai dispensabile sau mai indispensabile, viciile conferă coerenţă sinelui şi articulează fiinţa. Făcînd o parafrază s-ar putea afirma că omul după viciu se cunoaşte. Muncă, sex, droguri, ţigări, gîndire, problematizare, lene, comoditate, nevoia de un „significant other”,  ş.a. sînt eminamente exemple de adicţii pe care le dezvoltă în general reprezentanţii speciei umane. Un viciu necesită cultivare, investire şi învestire şi este un lucru care trebuie integrat progresiv în individualitate pentru a-şi cîştiga dreptul la fiinţare şi integrare.

Măsura în care omul este subordonat viciului sau viciul este integrat şi articulat pe tiparul comportamental, caractereologic al omului dă măsura fiinţei sale. Nu subscriu la conotaţia peiorativă a vocabulei „viciu”. A fi dependent de ceva nu înseamnă a fi prizonier, ci a fi liber în alegerea pe care o faci. Dependenţa de ceva sau de cineva e asemenea nevoilor elementare, primar-omeneşti. Există dependenţa-plăcere (cea rafinată, cultivată) şi nu dependenţa-subordonare şi asta este ceea ce aş denumi eu viciu. Poţi fii dependent de ceva atît timp cît vrei tu să fii şi în măsura în care alegi să fii, adicţia funcţionînd în virtutea liberului arbitru. Dependenţa-subordonare e rodul slăbiciunii interiorităţii şi exteriorităţii cuiva şi nu culpa obiectului-viciu.

„Dracul” nu se întrupează în formă de ţigară, de „linie”, de doză sau de „iarbă” sau de om. Dracul se coboară ca şi Sfîntul Duh, direct în inima fiinţei, iar acest lucru nu prea are de-a face cu viciile, deşi în mentalul popular şi cel religios se suţine contrariul. Dacă admitem că plăcerea, adică trăirea şi cultivarea plăcerii sînt lucruri naturale fireşti şi viciile îşi capătă legitimitatea.

Dacă e problema de damnare a unor apucături cauzate de vicii, atunci „de vină” nu e obiectul-viciu ci individul însuşi, care şi-a bagatelizat adicţia şi nu a folosit-o pentru îmbogăţire, ci pentru suprimare. Aşa că, nu dezonoraţi viciile cu precaritatea fiinţei!