Cînd memorabilă e doar umilinţa

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

„Oamenii mari” văzuţi de jos

Etichete

impunere, oameni mari, oameni mici, respect, slăbiciune, temere, tăcere, umilinţă

Sînt cei care te fac să-ţi scoţi pălăria. Să-ţi cobori fruntea. Să-ţi înclini capul. Să-ţi gheboşeşti statura. Sînt cei în faţa cărora reverenţa trebuie să fie tăcerea. Discursul să fie elogiul tip. Ezitant. Mediocru. Bîlbîit. Sînt cei care te vor în genunchi. Umil. Temător. Sînt cei care te vor slab şi te vor jos pentru ca astfel să-şi confirme în fiecare clipă statura. Sînt oamenii puternici pe seama slăbiciunii celorlaţi. Miza lor este lipsa ta de îndrăzneală, bunul simţ, modestia. Respectul îl invocă izbindu-ţi cu privirea în suflet, palma în masă şi pumnul în gură. Lungul lor şir de injurii injuste şi pseudo-argumentate te striveşte ca pe un vierme, te biciuieşte ca pe un nimeni. Cedezi. De obicei din prima. Ai şi scuza, în buzunarul stîng de la piept, şi în sertarul din partea dreaptă a creierului: e  un „om mare”. Ce şansă să fii în preajma unui om mare! Să fii eventual unul dintre aleşi, dintre supuşi. Eşti „omul lui” şi te grăbeşti să-l serveşti încă de dinainte să-ţi comande. Promiţi să nu-l contrazici niciodată, iar orice propoziţie prin care îi răspunzi să înceapă întotdeauna cu „da”. Cuvîntul „nu” e imposibil de digerat de un „om mare”. Ţi-a spus el asta? Nu, dar ştii tu, omul mic, învăţat din faşă cu umilinţa: să fii şters, să stai în banca ta, să nu ieşi nicicum în evidenţă. Tu nu poţi fi mai mult. Alţii da. Şi sînt. De aceea ţi s-a recomandat de timpuriu să nu te pui în gură, să nu ridici tonul, să-ţi îneci curajul şi raţiunea în plînsul din pivniţa sufletului. Ei sînt îndreptăţiţi.  Au privilegiul de a arunca diletant cu apoftegme şi cu ordine printr-o orînduire pe care tu nu-ţi pui problema s-o conteşti. Ţi-ai pus măcar problema? Cînd în mintea ta rebelă se insinuează negarea îţi aplici tratamentul punitiv al „cuminţirii”. Absolut necesare şi mai mult decît imperative. Ai greşit? Cuvintele ţi-au scăpat din gîtlejul afon şi diletant fără voie şi ca o ripostă firească şi perfect justificabilă obiectiv? Îţi pare rău. Ai comis o crimă. Înnebuneşti. Ai coşmaruri. Faci febră. Delirezi. Derapezi în regiunea demenţei. E vina ta şi numai vina ta. Nu mai poţi să dormi. Ai început să te droghezi. Urmează să te sinucizi, dar eşti prea slab s-o faci. Tergiversezi. Devii propriul tău tartor. Îţi scoţi pălăria mereu. De ceva vreme mergi numai cu fruntea plecată. Capul nu-l ridici spre nici o năzuinţă. Spatele tău încovoiat nu mai are cum a cunoaşte posibilitate de îndreptare. Structura ta existenţială s-a calcifiat prematur: ai ales să fii un om mic.