Apocalipsa se îmbracă de la Prada

Etichete

apocalipsa, delir, devorare, farsă, hiene, sînge, sine, tragic

„Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”. (M. Sorescu, Iona)

Apocalipsa nu vine niciodată cînd trebuie. Vine ori mult prea devreme, ori cînd deja e prea tîrziu. Oricum, nu vine cum trebuie. Vine tiptil şi insidios ca o hienă care adulmecă mirosul de sînge. Deh, atunci cînd ar trebui să vină ca o panteră neagră care sare direct la beregata palpitîndă. Vine ca o furtună intempestivă care răstoarnă castele de iluzii, apleacă zgîrie norii de gînduri măreţe, îndoaie acoperişurile sufletului şi scoate din ţiţîni porţile raţiunii. Na, atunci cînd ar trebui să vină pe nesimţite, în somn, răpind doar suflul.  

Apocalipsa are cruzimea de-a nu lua. De-a nu lua cu totul. Ea doar secătuieşte, absoarbe substanţa vitală ca o lipitoare şi injectează veninul ca un şarpe. Apocalipsa e perversă. E şi nu e. Crezi c-a venit cînd ea nici n-are de gînd. Îţi poţi închipui că a plecat cînd ea de-abia s-a culcuşit printre artere, vene şi capilare. Apocalipsa manîncă globule albe şi ronţăie globule roşii. Lasă fiinţa translucidă şi inconsistentă ca o meduză. Apoi rîde hidos şi strîmb. Şi tare. Sau plînge prea încet. Sau cu sughiţuri. În nici un fel nu-i bine.

Apocalipsa bate la uşă. Dar, nu întotdeauna. Uneori dă buzna. Te găseşte cu gîndurile în vine şi sentimentele aruncate pe sofa. Nu se jenează. Nu-şi cere scuze. Doar îţi ia în derîdere goliciunea. Eşti penibil! Apocalipsa e o mîrlancă. E mizerabilă, e odioasă, dar poartă fustă mini şi se fardează şic. Mulţumeşte-i că te-a remarcat, măcar pentru a te umili. Pentru a-ţi arăta că n-are timp şi ochi pentru tine.

Apocalipsa e gurmandă. Îi place carnea fragedă de năzuinţe, însiropată în promisiuni şi coaptă în străduinţe. Apocalipsa degustă, pînă să devoreze. Devorarea e intrinsecă. Parţială însă, nu totală. Mai lasă acolo o bucată de inimă prea crudă sau prea uscată.

Apocalipsa e o farsă. E mirajul dintîi şi păcăleala de pe urmă. Apocalipsa e tragică. Ea nu există decît în mintea noastră. Atunci cînd vrem, de fapt, să ne salvăm.

Terapie de re-creaţie (I)

Etichete

abureală, Constantin Noica, depresie, lumină, soare, tragic, tăcere

Soarele

„Sein zum Leben”. Mi-am lăsat sinele la clocit şi i-am pus mersului vieţii o piedică fără cuvinte. „Tragicul se naşte din aburul vieţii”. De dimineaţă m-am tratat cu fum de ţigără, vapori de cafea şi substanţă vie din raze molatece de soare. Iau în pumn o mînă de idei fabricate la focul unei alte conştiinţe şi trag în plămîni. Apoi scot fumul pe nas, cu eliberare sincopată de particule abrazive care se puseseră grămadă pe gînduri, redîndu-le mişcarea browoniană în suspensia efemeră a luminii. Sindrom de pisică. Soare, puchini, lînzcezie, orbire. Soarele întunecă privirea mai ceva ca întunericul, dar anesteziază interioritatea. E narcotic. „Destine încetinite, nu desfiinţează, dar sting…” . Soarele aprinde numai epiderma, dar încălzeşte sufletul, îi redă confortul momentan. Stinge ce mai era jăratic într-o tavă de cenuşă. „Ce i s-a luat omului de azi e totaliatea”. Bucuria punctiformă şi discontinuă are raze – iradiază. În discontinuitate şi sincopă fragmentarul e eliberare. „Eşti în ori întru?”. În mine, încerc să fiu întru libertate. „Orice om care a trăit în marginea vieţii merită să spună ceva despre viaţă”. Momentan în mine e tăcere şi abur, perdea de raze leneşe. Suspensie. Mîine vreau să aleg valul. „Sein zum Leben”.