Dilema singuraticului şi teoria egoismului. Exuvii

Etichete

delir, egoism, Idei, individ, oameni, singurătate, teoria chibritului, teorii

Obstinaţie. Cu obstinaţie refuză oamenii să accepte că sînt singuri. Se agaţă de un alt om, de alţi oameni, de o idee, de un animal, de un loc, de o epocă, de o posibilitate, de o speranţă, de un sentiment, de o obsesie, de o lipsă, de acte, de muncă ş.a.

Iluzia alterităţii este una dintre cele mai prolifice năluciri ale minţii umane, care funcţionează ca un airbag montat în viscerele speciei de cînd lumea şi pămîntul. Nevoia de surogat manifestată ca necesitate de întregire datorate unei lipse ontice şi ontologice constitutive îmi pare a fi singura trăsătură comună a umanităţii întregi (asupra lumii animale nu mă aventurez să-mi extind reflexivitatea, în necunoştinţă de cauză fiind). Aceasta din urmă corespunde şi unui paradox, şi anume, faptului că fericirea oamenilor provine din a da şi nu din a primi, deşi, pentru majoritatea această necesitate nu este însoţită de o conştientizare pe măsură. Dar, chiar şi în cazul lucizilor, conştientizarea nu exorcizează nimic din această nevoie de „altul” ci cel mult o rafinează sau îi abstractizează obiectul de raportare. Nici marii gînditori, filosofi nu au fost în stare să fie singuri, au avut nevoie de copii discipoli, copii idei, copii cărţi.

Culmea paradoxului şi cel mai elocvent exemplu pentru ipoteza mea se manifestă în cazul singuraticilor, care preferă singurătatea, o caută, o aşteaptă, dar cînd se găsesc în anima ei suferă din pricina faptului că sînt şi că nu pot sta singuri. Atunci se recurge la orizonturile compensative gen cărţi, filme care să păcălească eul, să-l fenteze printr-o poveste sau printr-o idee la care să se poată raporta. Singurătatea absolută şi totală nu poate exista. Şi pustnicul pe vîrful muntelui îl are ca alter pe Dumnezeu sau îşi are propria credinţă.

Altfel zis, omul nu poate trăi fără oglinzi, oricum ar fi ele: strîmbe, murdare, opace, antice. Trebuie să se reflecte în permanenţă, să se comunice în permanenţă, să se arate de o atare manieră unui altuia şi sieşi. „Teoria singurătăţii” este inextricabil legată şi de „Teoria egoismului”, întrucît nevoia de altul se reclamă ca pură necesitate a eului egoist: Am nevoie de tine pentru că eu mă simt singur, pentru că eu mă simt gol, pentru că eu mă simt fără rost. În centrul tuturor acţiunilor şi demersurilor noastre se află eul propriu, asta mai ales atunci cînd oferim, pentru că dînd ne îmbogăţim şi cu starea celuilalt, suprimînd astfel sentimentul singurătăţii din noi.

Dragostea, ca afect pozitiv, este sentimentul care dovedeşte că singurătatea nu este posibilă. Toată lumea iubeşte mai bine sau mai rău, mai cu sens sau mai fără sens, dar nevoia de iubire şi de transfer de iubire este cea mai convingătoare formă în care individul se dedublează prin intermediul lui „a da şi a primi”. Iubirea nu este nicidecum o ispravă a eului ci un act egoist, întors eminamente spre sinele ultragiat. M-aş putea aventura chiar în afirmaţia că cele mai pozitive sentimente sînt cele mai egoiste, pentru că ele îmbogăţesc cel mai mult eul individual. Astfel, dragostea, preţuirea, grija, admiraţia – la prima vedere sentimente adresate alterităţii, sînt, concret, punga de oxigen care ne asigură buna funcţionare a viscerelor. În schimb, sentimentele negative ca ură, ciudă, invidie, dezgust sînt cele care împuţinează eul şi de natură masochistă fiind prin excelenţă devin premise pentru instituirea sentimentului devorator al singurătăţii.

Din perspectiva expusă pînă acum, desemantizatul de-acum „te iubesc” devine forma supremă a egoismului şi reflexul singurătăţii neconsolate, nesubtilizate, nemetamorfozate, nesublimate. Grija pentru altul e preocupare de sine şi nevoia de expansiune a eului, de lărgire a graniţelor fiinţei şi de depăşire a limitelor fondului intim şi fondului intim-străin.

Nu se pune problema de condamnare sau de absolvire aici, pentru că, fără excepţie, întreaga umanitate suferă de singurătate şi de egoism. Ceea ce diferenţiază esenţial indivizii este nivelul de luciditate, însă nici abstractizarea nu poate funcţiona ca o formă de salvare, ci, din contra, de condamnare definitivă în meandrele visceralităţii care, în mod normal ar trebui să fie ferite de iluzia epidermei care înfăşoară procesele fundamental-umane în esenţă, dezgustătoare. Concluzia ar fi că fericirea este cultul epidermei, aşa că, păziţi-vă pielea!