Astăzi, nu.

Etichete

adevăr, afecte, alteritate, an nou, dor, gînduri, idealuri, inimă, miracol, moarte, mocirlă, muncă, posibilitate, sacrificiu, speranţă, suflet, trecut, visuri, voinţă

Am intrat în noul an cu gîndurile năclăite în mocirlă, cu idealirile rătăcite în deşert şi cu afectele încuiate în beci. Mi-e sufletul greu şi inima tristă. Mi-e speranţa ostoită, voinţa încremenită şi credinţa neîncredinţată. Mi-e privirea întoarsă spre trecut spre clipe moarte şi visuri neîmplinite.  Mi-s ochii tulburi şi mintea îndoită. Mi-e dorul plecat de-acasă şi casa neaflată. Nu ştiu ce-aş mai fi, de ce-aş mai fi, pentru cine şi pentru ce, cînd am totul fără a avea nimic.

Nu mai aştept nimic şi asta e moarte. Nu mă mai încred în nimeni şi asta e iarăşi moarte. Totuşi nu vreau să accept că posibilităţile mi-s moarte. Pentru că încă nu ştiu să mor. Dar cu ce să ies din mocirlă şi să încep să străbat şirul de deşerturi cînd mi-am înstrăinat credinţa în alteritate, sacrificiu, muncă, miracol, adevăr? Cu altele, noi, aţi spune. Dar nu, pentru mine astăzi nu începe un an nou.

Sacrificiul care (se) dă de pomană

Etichete

de pomană, degeaba, dramă, farsă, inutilitate, sacrificiu, sine

Acei care-ţi cer sacrificiul nu-l merită. Acei care-ţi cer să renunţi la tine, să te schingiueşti, să-ţi ieşi din piele nu te merită. Pentru că acei care nu te-au văzut, nici nu te vor vedea vreodată. Sacrificiul tău nu-i va vindeca de cataractă. Acei care nu te înţeleg, nici nu te vor înţelege vreodată. Sacrificiul tău nu-i va vindeca de neputinţă. Acel sacrificiu subînţeles, presupus, direct sau indirect cerut, care te exilează la periferia fiinţei tale unde hămăleşti ca un damnat la împingerea limitelor nu-ţi va fi piatră de temelie pentru nici o legătură, pentru nici un edificiu afectiv sau material. Va fi doar irosire în van, fugă după vînt în care te vei dezintegra, ori te vei tranforma într-o apariţie fantomatică. Încercînd să devii omul tuturor (sau al cuiva anume, care te-a „cucerit”), omul drag, omul dezirabil, omul util, omul competent, vei deveni omul (de) nimic. Abătîndu-te de la o direcţie a ta sau de la linia ta de-a fi, în „nobilul” scop de a-i cuceri pe acei ce te-au captivat, nu vei ajunge aşa cum îţi închipui tu, naivule, la ei. Te vei rătăci pe drum, între tine şi contra-tine, ca un căutător de aur ridicol şi diletant. Degeaba vei fi ambiţios, breaz şi puternic. Pogresul, avansarea sînt o iluzie. Vei fi întocmai unui rac: încercînd să înaintezi vei regresa, vei retrograda. Sacrificiul nu te va face nici mai demn, nici mai meritoriu în ochii celor ce speri că te vor remarca, aşa cum îţi închipuiai. Te va face indezirabil faţă de tine şi te va lăsa la fel de indiferent pentru ceilalţi. Sau, mai rău, vei fi dispreţuit, jignit, bagatelizat în cea mai umilitoare formă de cei pentru care ai comis sacrificiile. Şi, insuportabil pentru tine însuţi. Pentru că sacrificiul, în forma lui care te epuizează şi „te strică” e o irosire irevocabilă. Amară şi amarnică. Inutil  ai crezut tu că prin sacrificiul oferit şi asumat o să creşti şi o să te modelezi ca un lut fără formă într-o înfăptuire măiestrită. Ca un material răs-utilizat, ai devenit inutilizabil. Nefolositor. De nimic. Şi asta încă e nimic. Drama cea mai mare o să fie atunci cînd îţi vei da seama că ai sacrificat totul şi, în continuare, nu mai ai ce să sacrifici. Ce om sfîrşit vei mai fi atunci!

Meşterul Manole s-a mutat în Lleida

Etichete

alteritate, Ana lui Manole, delir, lleida, Meşterul Manole, sacrificiu, singurătate, teoria chibritului

„Şi ce lucra ziua, noaptea se surpa…”, aşa se zice în folclorul românesc despre zădărnicia efortului unui hombre trabajador căruia destinul îi rîdea în nas. Despre inutilitatea străduinţelor în spaţiul universitar catalan s-ar putea spune că „ceea ce noaptea lucra, ziua se surpa”. Pentru că toate iluziile şi încercările consumate de-a lungul unei nopţi de traball sau de demersuri de auto-încurajare se prăbuşesc asemenea unor cărămizi abulice în virtutea gravitaţiei inexorabile, la fiecare manifestare a îndrăznelii de-a fi. Aşa că, ce să facă cel venit cu tremur în suflet şi foc în idei decît s-o ia în fiecare zi de la capăt în construcţia unui rost şi a unui contur într-un spaţiu în care oamenii sînt apropiaţi în aparenţă, dar potrivnici în esenţă. Să-şi reclădească, zi de zi, fiinţa în nefiinţă.

***

Să te faci că nu vezi cînd priveşti, să te faci că nu auzi cînd asculţi să te faci că nu înţelegi atunci cînd pricepi. Şi, mai ales, să faci acest lucru în fiecare zi în mod conştient, repetitiv, exasperant. Să te amăgeşti cu proprie voinţă şi bună ştiinţă. Să te străduieşti să nu citeşti în priviri, în gesturi, în manifestările suficienţei şi ale refuzului şi să înalţi zmeie colorate în disperare, în prostie lucidă. Să clădeşti castele de nisip din aceleaşi iluzii care cresc anapoda şi haotic asemenea unor flori fragile într-o mlaştină năclăită şi să vrei să locuieşti în ele. Să pretinzi să-ţi fie cald cu cerul deasupra, cu marea la orizont şi cu oamenii dragi alături cînd tu te adînceşti în vulcani noroioşi.

***

Adevărul sau realitatea sînt, în definitiv, o problemă de opţiune, la fel ca şi decizia sacrificiului. S-o zideşti sau nu pe Ana ta pentru „un ambiţ” de eternitate iluzorie, pentru un orgoliul de cucerire efemeră, pentru comfortul sufletesc sau ideatic al zilei de mîine. „Ana” nici nu are de ce să fie o fiinţă, poate fi o iluzie, un vis, o absenţă, o prezenţă sau o co-prezenţă. Legitimitatea şi oportunismul sacrificiului sînt de natură ontică şi nu ontologică.

Revenind. Pentru a clădi ceva, sacrificiul e în defintitiv inevitabil. Fapt aplicabil oriunde, oricînd şi în orice context. Nu e o tragedie, nici măcar o dramă, e un truism. La Universitat de Lleida o caut deja de două luni pe Ana, dar nu o găsesc, se pare că reuşesc să tranşez numai surogate, ca Jack Spintecătorul. Deja am sacrificat inutil o serie de iluzii. Îmi poate spune vreun meşter iscusit şi muncitor ce-ar fi făcut dacă n-ar fi avut-o pe Ana?