Etichete
altericid, alteritate, autofilie, celălalt, derapaj, paranoia, rana, rebutare, singurătate, voodoo
Degeaba ne amăgim că sîntem prin noi înşine, începutul şi sfîrşitul, motivaţia dintîi şi scopul ultim, înfruntarea şi realizarea, cauza şi efectul. În fapt, nimic din frumosul, urîtul, reuşita sau eşecul a ceea ce întreprindem nu ni se datorează. Doar se petrece prin noi. Oricît de autofili ne convingem că ar trebui să fim, funcţionăm de fapt în paradigma alterităţii şi sub oblăduirea ei. Drept dovadă că atunci cînd devenim neputincioşi în singurătatea auto-impusă şi doar formal asumată, derapăm pe un drum bolovănos unde ne împiedicăm de noi înşine şi de propria neputinţă de-a mai fi. În fapt, ne fabricăm o rană care ne doare nespus ca să mai aibă rost să mai încercăm să ne ridicăm. Rana închipuită din mintea şi sufletul nostru creşte ca un puroi ce ne înăbuşă metabolizarea substanţelor vitale şi ne inversează optica existenţială. Ni se pare că deşertul şi arătura sînt realitatea, iar drumul neted unde cineva există pentru noi este o închipuire. Rebutarea forţată, altericidul artificial şi intenţionat ne înscrie rapid pe traiectoria nebuniei. Imperceptibil, devenim victimele masacrului comis cu instrumentele de tortură pe care noi ni le-am fabricat ca să ne scobim în rană pînă la os. Ne transformăm în nişte indivizi bagatelizaţi, ignoraţi, abandonaţi, lăsaţi, uitaţi. Paranoia autoflagelării noastre îl transformă pe celălalt într-o păpuşă voodoo. Nu este aşa cum ne convine să credem în virtutea egoismului nostru – răul nu ni-l facem mai cu seamă nouă, ci celuilalt. Însă celălalt este întotdeauna mai puternic, pătrunde în iureşul nostru demenţial şi ne salvează de noi înşine. Declicul ne aruncă fiinţa într-o ruşine faţă de grobianismul încercării noastre aberante de altericid. Şi, deşi sîntem recunoscători cu tot sufletul nostru recompus instantaneu pentru miracol, căutăm prea repede să uităm că sîntem cei mai norocoşi oameni. Pentru că am vrea să mulţumim şi nu ştim cum.
Pe culmile conştientizării 