Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Cu spaniola la tranşat

Etichete

încăpăţinare, catalană, delir, eul meu, lleida, naţionalism, obstinaţie, românism, singurătate, spania, spaniolă, spaţii cultural-universitare, teoria chibritului, UdL

În Catalunya, masochismul suprem e să ţii morţiş să vorbeşti în spaniolă. Asta mai ales în mediul universitar, unde profesorii sînt îndeajuns de amabili să-ţi corecteze castellana entuziastă şi stîngace cu o formă adecvată în catalană.  Colegii vor fi şi ei deosebit de grijulii şi te vor sprijini cînd ai emis o frază cu sens şi semnificat în spaniolă pentru a ţi-o explica în catalană şi apoi a folosi ideea pentru dezvoltarea unui demers, a unei idei sau a unui proiect.

Culmea e că atunci cînd am aterizat în Lleida eram încîntată să descopăr hermeneutica încîlcită şi furăcioasă a limbii catalane fiind dispusă să înghit pe zi şase ore din acest ghiveci de spaniolă, franceză, portugheză şi română opărit la focul impetuos al naţionalismului (ştiut, dar necunoscut încă) şi denumit catalană. Mi se părea interesant. Mi-am zis că e amuzant să descoperi pentru prima dată curcubeul încordat în formă de arc de cerc al unei limbi alambicate şi caraghioase în dimensiunile ei gramaticale şi semantice. Asta, pînă la faza sufocării determinate de un demers universitar îmbîcsit de intenţii de îndobitocire şi de modalităţi subversive (eufemistic spus) de manipulare. Aşa că, pentru a-mi facilita neintegrarea mi-am zis că ar trebui să îmi încordez şi eu resorturile interiorităţii într-o revoltă şi să mă încăpăţînez să învăţ să vorbesc şi să scriu în spaniolă. Un trabajo demasiado difícil para una individa siempre atormentada como yo. Pero no importa. No pasa res nada.

Este ca şi cum ai dezvolta un afect lingvistic aberant şi ilegitim împotriva unei infuzii lingvistice autonome şi închistat-acaparatoare. Infuzie pe care o resimţiţi cu precădere într-un spaţiu ce ar trebui să fie translat sau transcendat în afara polemicilor politico-istorice. Însă totul se dezvăluie înseminat în realitate ca un apocrif ineluctabil. Iar tu, un amărît fără băgare de şi în seamă te pui în manieră aparent naivă de-a curmezişul realităţii pentru a-ţi motiva dezgustul de ea. Consecinţele declar însă că mi le asum, în manieră masochistă de asemenea. Oprobriul îl am, aştept condamnarea. Nu ştiu cum să-i zic însă nici în catalană şi nici în castellană, pe româneşte îi zice travaliu sau supliciu, nu sînt sigură exact. Cert este doar că e voluntar şi absurd.

 

P. S. Apologia catalană nu e pentru cei bolnavi de conştientizare. Să deduc, printr-un sofism, că totul e iraţional şi arbitrar şi că ţările catalane sînt populate numai de oameni sănătoşi?