Desfătări

Etichete

alteritate, ascendent, ce-mi place, certuri, ciudăţenii, Idei, leapşă, măşti, obsesii, scris, sine, supliciu, teorie

Hazaparu m-a provocat la exhibiţionisme. Greu exerciţiu să spun ce-mi place cînd de obicei mi se slobozesc numai frustrările.

1. Alteritatea; ca obsesie.
2. Ideile; din ochi sau din cărţi.
3. Certurile; ideologice, într-o crîşmă.
4. Supliciul; dacă e formativ.
5. Măştile; dacă ascund îndeajuns.
6. Scrisul; ca eliberare.
7. Ciudăţeniile; ca individualitate.
8. Ascendentul; celuilalt.
9. Teoria; ca modus vivendi.
10. Alteriatea; ca sine.

Nu ştiu cum se practică plesnirea cu leapşa, dar o da şi eu conformist mai departe lui Zăvoi, Elizei, lui Tomei şi înapoi lui Hazaparu, ca să scrie şi el ce-i place.

Viciu şi fiinţă

Etichete

adicţii, fiinţă, individ, obişnuinţă, obsesii, plăcere, vicii

Sînt o adeptă împătimită a adicţiilor. Mai simple sau mai complexe, mai intense sau mai flasce, mai dispensabile sau mai indispensabile, viciile conferă coerenţă sinelui şi articulează fiinţa. Făcînd o parafrază s-ar putea afirma că omul după viciu se cunoaşte. Muncă, sex, droguri, ţigări, gîndire, problematizare, lene, comoditate, nevoia de un „significant other”,  ş.a. sînt eminamente exemple de adicţii pe care le dezvoltă în general reprezentanţii speciei umane. Un viciu necesită cultivare, investire şi învestire şi este un lucru care trebuie integrat progresiv în individualitate pentru a-şi cîştiga dreptul la fiinţare şi integrare.

Măsura în care omul este subordonat viciului sau viciul este integrat şi articulat pe tiparul comportamental, caractereologic al omului dă măsura fiinţei sale. Nu subscriu la conotaţia peiorativă a vocabulei „viciu”. A fi dependent de ceva nu înseamnă a fi prizonier, ci a fi liber în alegerea pe care o faci. Dependenţa de ceva sau de cineva e asemenea nevoilor elementare, primar-omeneşti. Există dependenţa-plăcere (cea rafinată, cultivată) şi nu dependenţa-subordonare şi asta este ceea ce aş denumi eu viciu. Poţi fii dependent de ceva atît timp cît vrei tu să fii şi în măsura în care alegi să fii, adicţia funcţionînd în virtutea liberului arbitru. Dependenţa-subordonare e rodul slăbiciunii interiorităţii şi exteriorităţii cuiva şi nu culpa obiectului-viciu.

„Dracul” nu se întrupează în formă de ţigară, de „linie”, de doză sau de „iarbă” sau de om. Dracul se coboară ca şi Sfîntul Duh, direct în inima fiinţei, iar acest lucru nu prea are de-a face cu viciile, deşi în mentalul popular şi cel religios se suţine contrariul. Dacă admitem că plăcerea, adică trăirea şi cultivarea plăcerii sînt lucruri naturale fireşti şi viciile îşi capătă legitimitatea.

Dacă e problema de damnare a unor apucături cauzate de vicii, atunci „de vină” nu e obiectul-viciu ci individul însuşi, care şi-a bagatelizat adicţia şi nu a folosit-o pentru îmbogăţire, ci pentru suprimare. Aşa că, nu dezonoraţi viciile cu precaritatea fiinţei!

Oraşul ăsta pute-a… gunoi

Etichete

căcat, gunoi, lleida, obsesii, pestilenţial, spania

De 11 septembrie, ziua Catalunyei, tună şi fulgeră. O să spele tot: oameni, steaguri, artificii, doze de bere, urme de marijuana şi coca, spirite mahmure, tineri ingnoranţi şi lumina de-amiază. Lucru bine-potrivit în economia unui oraş care te trezeşte în fiecare dimineaţă cu un miros de-a dreptul pestilenţial de gunoi ori de căcat, sau cel mai probabil de-amîndouă, care-ţi umple plămînii mai ceva ca fumul de ţigară. Mi-am dat seama că nu e lucru întîmplător sau rezultat din neglijenţa autorităţilor locale, ci face parte dintr-un program demarat de cercetătorii spanioli pentru reducerea gabaritului pe cap de locuitor în Catalunya. Lucru într-adevăr foarte necesar, dacă priveşti întîmplător în zarea autohtonă, însă subtil, pentru că nu-mi dădeam eu seama de ce nu-mi arde mie nici de masă, nici de socializare, nici de destrăbălare, nici de plimbare. E o formă de scădere a masei corpolare prin tăierea apetitului de orice fel. Pesemne că te face la psihic, te face să pierzi kilograme.

Şi apropos, mirosul de gunoi e pretutindeni. Îl păstrează negrii care străjuiesc străzile vechi ale oraşului şi intrarea la Seu Vella între cutele hainelor nespălate, printre punguţele cu praf alb, îl păstrează barurile strîmte în murdăria lor şi camerele care în loc să se aerisească, se împut.

Urmînd o linie hermeneutică a fenomenului, mă simt ca într-un coş de gunoi, printre gunoaie, mîncînd gunoi, respirînd gunoi… Mi-e cam greaţă, vă daţi seama, da’ aştept să-mi treacă, pentru că mi-am cumpărat pentru cameră spray odorizant, să încerc să înec totul într-o briză proaspătă a unui gînd că atunci cînd totul se va termina voi fi gunoieră profesionistă şi nu voi mai simţi decît parfumurile din esenţele mele preferate.