Jugul la bou trage

Etichete

înhămare, bou, dominare, jug, libertate, obişnuinţă, obligaţie, slăbiciune, subjugat

Nu-i firea omului să iubească neatîrnarea şi libertatea de-a fi. Dacă nu s-a născut subjugat, atunci va căuta să se subjuge în cel mai scurt timp posibil. Dacă n-a avut ghinionul să se nască şi să se de dezvolte chircit, sub un sistem de  restricţii şi represiuni ale sinelui, atunci, îndată ce va căpăta conştiinţă, îşi va căuta acele instanţe dominatoare care să-l supună. Aşa, voit, eminamente electiv, omul-bou, în loc să se înhame la croiala şi cultivarea propriei individualităţi, se va lega la cap cu un destin care nu e al lui. Va spune nu autocraţiei, şi da acelui dintre oameni care îl va supune mai întîi printr-un sentiment, şi-l va ţine apoi legat prin obişnuinţă, comoditate, frică şi obligaţie. Cînd deja bine subjugat şi dirijat zdravăn şi abil de hăţuri îi va sări în faţă o posibilitate de salvare, nu se va smulge – deşi el ştie că descleştarea n-ar fi doar o utopie. El se simte bine aşa, animalul de companie al cuiva, căruia îi mulţumeşte pentru zgarda de la gît pe care i-o strînge cu dragoste (sau nu), zilnic, din ce în ce mai tare (dar aproape pe nesimţite), şi pentru lesa care îl ajută să nu se rătăcească. Nu-i trebuie vreo nebunie sau vreo fata Morgana alături de care să sfideze lanţul şi să-şi asume desprinderea.  E motanul cu fundiţă care trebuie să zică programatic „miau” ca să înduioşeze, drept răsplată c-a fost ales de un stăpîn care nu-i face chiar aşa de rău precum poate c-ar putea să-i facă vreun altul. Pentru că o dată şi bine a optat pentru înţărcuirea care-i oferă iluzia apartenenţei, care e negaţia singurătăţii şi amăgirea rostului. Ipostaza de oaie îi vine ca un costum călcat la dungă şi-l fereşte de oprobriul celorlalţi. Încearcă să-i convingă pe ceilalţi că-i fericit la plug şi la aratul moşiilor altora, ceilalţi îl cred, şi într-un final ajunge să creadă şi el. Nici nu-şi mai aminteşte de vremurile de mustang rebel, cînd îi plăcea vîntul îndrăznelii de-a fi biciundu-i grumazul şi nu se lăsa încălecat cu nici un chip. Deşi era plesnit cu biciul, refuza să facă ce i se spune, dînd cu copita întru rebutare şi neoblăduire. Acum însă, e domestic şi îmblînzit. Mai mult decît îmblînzit. Răsîmblînzit. A devenit un bou.

Viciu şi fiinţă

Etichete

adicţii, fiinţă, individ, obişnuinţă, obsesii, plăcere, vicii

Sînt o adeptă împătimită a adicţiilor. Mai simple sau mai complexe, mai intense sau mai flasce, mai dispensabile sau mai indispensabile, viciile conferă coerenţă sinelui şi articulează fiinţa. Făcînd o parafrază s-ar putea afirma că omul după viciu se cunoaşte. Muncă, sex, droguri, ţigări, gîndire, problematizare, lene, comoditate, nevoia de un „significant other”,  ş.a. sînt eminamente exemple de adicţii pe care le dezvoltă în general reprezentanţii speciei umane. Un viciu necesită cultivare, investire şi învestire şi este un lucru care trebuie integrat progresiv în individualitate pentru a-şi cîştiga dreptul la fiinţare şi integrare.

Măsura în care omul este subordonat viciului sau viciul este integrat şi articulat pe tiparul comportamental, caractereologic al omului dă măsura fiinţei sale. Nu subscriu la conotaţia peiorativă a vocabulei „viciu”. A fi dependent de ceva nu înseamnă a fi prizonier, ci a fi liber în alegerea pe care o faci. Dependenţa de ceva sau de cineva e asemenea nevoilor elementare, primar-omeneşti. Există dependenţa-plăcere (cea rafinată, cultivată) şi nu dependenţa-subordonare şi asta este ceea ce aş denumi eu viciu. Poţi fii dependent de ceva atît timp cît vrei tu să fii şi în măsura în care alegi să fii, adicţia funcţionînd în virtutea liberului arbitru. Dependenţa-subordonare e rodul slăbiciunii interiorităţii şi exteriorităţii cuiva şi nu culpa obiectului-viciu.

„Dracul” nu se întrupează în formă de ţigară, de „linie”, de doză sau de „iarbă” sau de om. Dracul se coboară ca şi Sfîntul Duh, direct în inima fiinţei, iar acest lucru nu prea are de-a face cu viciile, deşi în mentalul popular şi cel religios se suţine contrariul. Dacă admitem că plăcerea, adică trăirea şi cultivarea plăcerii sînt lucruri naturale fireşti şi viciile îşi capătă legitimitatea.

Dacă e problema de damnare a unor apucături cauzate de vicii, atunci „de vină” nu e obiectul-viciu ci individul însuşi, care şi-a bagatelizat adicţia şi nu a folosit-o pentru îmbogăţire, ci pentru suprimare. Aşa că, nu dezonoraţi viciile cu precaritatea fiinţei!