Agonia unui vibrator

Etichete

agonie, încărcare, baterii, debarasare, funcţionare, indiferenţă, inutilitate, nimeni, nimic, nimicnicie, obiect, stricat, vibrator, vibraţie

Singurul tău rol bun de jucat e cel de vibrator. Cît timp te poţi afla la îndemîna celorlalţi, cu bateriile mereu încărcate şi în deplinătatea facultăţilor funcţionale, pregătit mecanic în a-i satisface, fără ca ei să nu trebuiască să depună vreun efort, eşti perfect util. Eşti dorit, apreciat şi poate chiar îndrăgit pentru rolul tău de obiect folositor. De vreodată ţi se termină bateriile, îţi pierzi rapid locul din sertarul de lîngă noptiera celui care te utilizează  în momente de criză. Acela căruia i-ai fost prea aproape  în clipele de plictis, de disperare, de nevoie stringentă, nu se va obosi nici măcar să îţi schimbe sau să îţi încarce acumulatorii cînd, apăsînd pe buton la un moment dat, nu va mai primi stimulul dorit. Te va arunca plin de furie în cel mai obscur colţ al camerei sale şi te va uita printre alte lucruri nefolositoare. După debarasarea spontană, stăpînul tău de drept te va înlocui mai rapid decît te-ai fi aşteptat, fără a-ţi păstra măcar amintirea sau recunoştinţa vreunei clipe în care l-ai făcut să exulte. Atunci îţi vei da seama că să fii şi să însemni nimic nu rezidă în a fi folosit drept obiect, ci în a nu fi folosit deloc.

Nimicnicia este de fapt starea în care eşti declarat inutil. Starea în care potenţialul tău de-a funcţiona se iroseşte prin fixarea ruginii între elementele mecanismului de-a fi. Cînd din obiectul preferat devii obiectul stricat pe care nimeni nu are dispoziţia să-l repare. Nimicnicia este starea obiectului de serie, care nu va fi niciodată unicat, niciodată special, niciodată de neînlocuit.

Ca om, eşti un nimeni atunci cînd în starea ta de rău de la un moment dat eşti abandonat de cei la îndemîna cărora te-ai aflat întotdeauna. Eşti un nimic cînd nimeni nu e dispus să te mai facă să vibrezi pentru el.

Stigmatul speciilor rare

Etichete

acvariu, alteritate, aprioric, ascendent, ciumat, comun, condamnare, căldicel, deus ex machina, distanţare, excepţie, experiment, oameni, obiect, obişnuit, oprobriu, privire, semeni, singularitate, singurătate, specie rară, specimen rar, stigmat

Dintre toate organismele vii, speciile rare (neobişnuite, mutante sau pur şi simplu ciudate – în sensul că se diferenţiază vizibil de celelalte, fiind nişte nefericite excepţii) au cea mai ingrată natură posibilă. Ele nu beneficiază nici de singularitatea unicatului, de privilegiul excepţiei care să le distanţeze iremediabil de cei asemenea lor şi nici de asemănarea cu aceştia, care să îi înscrie în ordinea firescului unui grup, ori al unei categorii.

De obicei expuse privirilor indiscrete ale tuturor, mirărilor celorlalţi şi şoaptelor căscate din dosul mîinilor, speciile rare sînt condamnate la o existenţă promiscuă de acvariu, unei delimitări insoţite de o insurmontabilă etichetă, cu rolul mai cu seamă al unui stigmat decît al unei distincţii. Speciilor rare li se oferă de către societate statutul ingrat de obiect – de observat, de studiat, de condamnat, prea rare ori de admirat. Cu singuranţă prea puţini sînt cei ce se preocupă de o eventuală integrare a acestora în rîndurile obişnuitului, comunului, normalului şi de exploatarea operativă a acestora (convenabilă ambelor părţi). De cele mai multe ori, speciile rare sînt condamnate, cu alai şi o mare cantitate de oprobriu (asemeni ciumaţilor), în exilul din rîndurile semenilor – ca un fel de selecţie, improprie, pseudo-naturală operată cu ticaloşie de cei ameninţaţi de potenţialul de singularitate (fals de altfel) pe care par să îl posede ca ascendent de distanţare speciile rare.

Excepţiile din rîndul oamenilor obişnuiţi (care rîd, resping, duşmănesc, complotează întru marginalizarea definitivă) le reprezintă acei care, oprindu-se în faţa acvariului se preocupă de o apropiere de speciile cu aspect special. De cele mai multe ori însă acest interes este de natură egoistă, avînd calitatea unei simple curiozităţi (cel mult pe cea a unei ambiţii de cercetător care îşi găseşte obiectul predilect a unui experiment aparte). Nu ştiu de sînt unii care să-şi ia, dezinteresat, un astfel de specimen, „acasă”.

Abandonînd perspectiva strict exterioară însă, cum arată din interior cu reflexie spre interior existenţa unui specimen rar? Cum se simte oare acel om care se regăseşte cu sfială distantă în puţini asemenea lui (aflaţi mai cu seamă din opere de ficţiune precum cărţile, filmele sau melodiile), dar care nu se poate integra nicidecum unei comunităţi, împiedicat fiind de natura lui originară? Ce să facă o specie rară, în singurătatea lui nesingulară? Ce aşteaptă oare dindărătul acvariului? De obicei, ieşirea din purgatoriu, din „căldicelul” avînd temperatura indecisă a mediocrităţii, care nu-i dă şansa să trăiască, ci doar să vieţuiască. Frustrarea speciei rare, de natură constitutivă, structurală, fiindcă nu cunoaşte cale de eludare, de educare sau de transcendare devine frînă instalată apriric şi absolut insurmontabil în dezvoltarea unei vieţi.

A fi o specie rară înseamnă să-ţi trăieşti existenţa la punctul mort, aşteptînd un deus ex machina care să te arunce definitiv în confortul unei extreme – normalitatea sau singularitatea. Speciile rare se urăsc pe ele însele mai mult decît ar putea urî orice privitor care le scuipă un strop de atenţie, în afecţiune mimată ori experimentală, sau în dispreţ.  De aceea, visul de salvare al unei specii rare este alteritatea ca prezenţă constantă, nu doar ca reprezentare. Este aşteptarea supraomului, cu lipsa mirării în privire, care să se aşeze alături de sinele „ciudat” şi nu în faţa acestuia.

***

A fi specie rară înseamnă a aştepta toată viaţa ceva, pe o bancă dintr-o staţie de tren desfiinţată de cînd lumea.

Dezamăgirea nu trebuia să poarte un nume

Etichete

aşezare, celălalt, conştientizare, dezamăgire, dezintegrare, eludare, fidelitate, fiinţare, fiinţă, fundaţie, grade de libertate, inerţie, obiect, reper, sincronizare, sistem de referinţă, sistem fix, sistem mobil, subiect, temelie

Dacă sufăr, înseamnă că eu sînt de vină.” (F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)

Impropriu spunem că cineva ne-a dezamăgit. Niciodată în dezamăgire celălalt nu are statutul de subiect, ci de obiect. Ceea ce prea lesne desemnăm ca vină a unei persoane de a ne fi dezamăgit este de fapt corespondentul propriei dezavantajoase investiţii, inutile aşteptări, acaparatoare iluzii, supra-augmentate sentimente cărora le căutăm justificare şi raţiune de-a fi în celălalt. 

Toate aceste forme de prăbuşire a sinelui se datorează de fapt unei conştientizări iminente a proastei alegeri a terenului pentru fundaţia afectelor, ambiţiilor, visurilor. Terenul este eminamente acel ceva sau acel cineva pe seama căruia ne-am construit edificiile în care să fiinţăm, încredinţaţi de buna alegere a temeliei pentru  rostul pe care ne străduim să-l împlinim. Cînd ne construim mintal proiectul şi începem să funcţionăm ca şi cum ne-am fi clădit casa pe un pămînt ce nu se macină şi nicicînd nu s-ar putea surpa, de fapt luăm un reper mobil drept un reper fix. Transformăm abuziv subiectul în obiect şi-i cerem să se comporte ca atare.

Nu ne dăm seama că ceea ce credem noi că funcţionează pe baza unei aşezări definitive a unui sistem mobil pe o platformă fixă de fapt se petrece în virtutea unei sincronizări temporare a două sisteme mobile. Din această confuzie esenţială şi dezamăgirea pe care o punem în cîrca celor care ne trădează şi ne înşală, perminţîndu-şi mutaţii în virtutea gradelor de libertate proprii formei lor de existenţă. Nici nevoia de reper nu e de condamnat, însă ceea ce nu putem pretinde este ca ceva ce prin natura sa este mutabil să ofere garanţia stabilităţii formale. De aceea este absurd să pretindem o consecvenţă sau fidelitate celor pe care îi alegem ca obiecte de reper.

Provocarea fiinţială să ne fie adaptabilitatea şi capacitatea de a ne curba încît să nu pierdem contactul cu sistemul de referinţă pe care ni l-am ales – dacă încă mai credem în beneficiile acestuia sau mai simţim nevoia să funcţionăm în virtutea lui. Ori puterea de a ne desprinde din contextul inerţial pentru care la un moment dat am optat pentru a ne prinde într-un alt iureş, dintr-un alt sistem cu alte mize şi alte legi. Eludarea dezamăgirii ca pretext exterior şi impropriu pentru dezintegrarea fiinţială să ne fie unica garanţie şi normă inextricabilă a propriului sistem. Atunci singura dezamăgire să ne fie internă – vină interioară de-a a nu ne putea mobiliza prin noi înşine mecanismele care ne întreţin existenţa.