Cu un buchet de flori se face primăvară

Etichete

buchet, cerşetori, flori, foame, ghene, gunoi, mîncare, mizerie, Noica, Salubris, zăpadă

De la fereastra camerei mele am vedere directă către o „constelaţie” de ghene. Priveliştea cotidiană diurnă şi nocturnă m-a obişnuit cu imaginea cîinilor, cerşetorilor, haitelor de cîini şi haitelor de cerşetori care se sfîşie între ei pentru mîncarea pe care o adună de prin gunoaie. Le-am urmărit foamea, le-am studiat rapacitatea, i-am văzut cum se rup ca să să-şi rupă unul altuia de la gură şi mi-am zis că oameni, cîini, tot una, doar se subordonează fără raţiune aceloraşi instincte. Oamenilor le-am atribuit „de sus” (şi la propriu, şi la figurat) imposibilitatea salvării din mizerie. 

Pînă astăzi, o zi pătată cu zapădă, care a împroşcat străzile cu glod, şi a prefăcut mai degrabă decît de obicei ziua în noapte, cînd am zărit un cerşetor care căuta prin gunoaie să-şi facă un buchet de flori. Alegea cu grijă firele de crizanteme, dădea la o parte florile ofilite şi căuta să le strîngă cît mai potrivit într-un mănunchi de frumuseţe viu colorată. Mai pe urmă, cînd cerşetorul meu va fi plecat cu tot cu veselia buchetului său, un angajat al Salubris mătura înjurînd petalele care s-au scuturat, laolată cu nişte coji de cartofi şi doze de bere. N-am avut cum să nu mă întreb, noician, „Cum pătrunde spiritul în lume?”.

P.S. Şi cînd mă gîndesc cîte lucruri frumoase obişnuim să dăm, cu prea puţine regrete, la ghenă…

Cuvinte de acces la singurătate (II)

Etichete

absenţă, alteritate, celălalt, co-prezenţă, condiţie, destin, dor, dragoste, fericire, imposibil, memorie, nimic, Noica, posibil, prezenţă, reprezentare, sine, singurătate, suflet, tot

Dorul

Dacă mi-ar face plăcere să văd pe C., aş vedea-o mai des. Dar nu-mi dă o stare de plăcere, îmi dă una de fericire. Asta schimbă lucrurile. Bucuria e o limitaţie ce limitează, fericirea, una ce nu limitează. Am căutat-o în viaţă pe ultima, dar nu în această versiune.” (C. Noica, Jurnal de idei)

E culmea din suflet unde afectul este epurat de toate furiile, frustrările, pretenţiile, orgoliile, descumpănirile, aşteptările, dorinţele, instinctele şi demonii. E locul unde suspinul şi-a făcut un culcuş în braţele singurătăţii şi strînge posesiv la piept dragostea. Ce fericire bizară îl însoţeşte pe cel ce cade în această stare de dor! O fericire paradoxală care ustură, doare, muşcă, înţeapă şi siluieşte fiinţa pînă la o epuizare dulce-acrişoară. Ce frumoasă formă de fidelitate cu alteritatea se naşte din acest incest dintre sine şi reprezentarea celuilalt în sine!

Tot acest construct mentalo-sufletesc are o natură perfect paradoxală, traductibilă printr-o dihotomie antinomică nevoie-suficienţă: celălalt îţi lipseşte prea mult, dar ţi-e excesiv de prezent – fiindcă metafizic, el se află în tine într-o (re)găsire cu un ascendent care nu cunoaşte surogat sau echivalent. Tot ce se revarsă dinspre interior spre exterior este atunci nu o bucurie şi nicidecum un extaz, ci o fericire. Această fericire este largă cît poate conduce o privire spre nesfîrşit linia orizontului şi înaltă cît poate un om să-şi transceadă condiţia. Fericirea in absentia e comparabilă cu cea datorată prezenţei, diferind doar natura construcţiei ce se aşază pe fundaţia imaginaţiei, se înalţă ezitant pe stîlpii ştirbi ai memoriei, se bolteşte dureros sub arcurile nostalgiei, se tencuieşte neuniform cu impresii odată trăite şi se zugrăveşte cu gesturi (ne)întîmplate.

De prea multe ori ne chircim de dor ca de o durere de stomac cu spasme, atribuindu-i valenţa unei suferinţe fără sens, în loc să-l folosim drept un pretext-cadru pentru împlinire (ca un fel de posibil pentru imposibilul nostru) – în absenţă să trăim ca în co-prezenţă după exigenţele cele mai de seamă ale fiinţei, augmentînd frumosul şi bagatelizînd mizeria. Să preschimbăm slabiciunea şi abandonul în forţă şi iniţiativă. Astfel, să înlocuim Nimicul cu Totul, precum nişte demiurgi amatori care-şi contrazic temerar destinul.

Dilemă

Etichete

dilemă, existenţialism, Heidegger, Noica, ontic, ontologic

De ceva vreme oscilez, fără prea mare sorţi de izbîndă, între Heidegger şi Noica. Primul spune că „Dacă fiinţa nu există ontic, ontic nu există fiinţă”. Cel de-al doilea, care şi-a tocit onticul pe cărţile primului spune că „Dacă nu ai avut curajul singurătăţii, trebuie să îl ai măcar pe acela al însingurării”. Între aceste două postulate îmi duc existenţa şi stau în cumpănă, într-o postură crăcănată, de-a dreptul jenantă, ca într-o balanţă blocată în poziţia de echilibru neconcludent. Dumneavoastră ce aţi alege între prostituţie ontologică şi gol ontic?

Tu ce te faci cu ideea de cal?

Etichete

ideea de cal, Idei, Jurnal de idei, Noica, singurătate, teoria chibritului

Cum e să-ţi fii deopotrivă cel mai mare neajuns şi cea mai mare povară? Să te-ncrezi şi să nu te-ncrezi în nimeni şi nimic, să-ţi desenezi abstracţiuni pe peretele spiritului şi să crezi că sînt realităţi de pe mările lumii? Cum e să vezi lumina colorată în spectre şi să rămîi într-un ungher întunecat? Să fie totul un superlativ descompus, complicatul o emulaţie, simplitatea un hieroglif. Culmea un abis şi abisul un peron dintr-o gară pustie.  Religia orgie de gînduri. Iubirea şi însoţirea o mînă de idei.  Familia, de cuvinte. Prietenii o seamă de nume scrise pe coperte. Cum e posibil să nu mai poţi vedea calul, domnule Noica, îmi puteţi spune, cu siguranţă. Dar cum e să nu mai vezi nici calul şi nici ideea de cal, îmi puteţi zice?