19 Joi nov. 2009
Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.
Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.
Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.
03 Marți nov. 2009
Etichete
învoire, demoni, dominarea, dreptate, ei, inhibiţii, nevoie, noi, normă, putere, slăbiciune, spaimă, stăpînire, voie
Ei au dreptate întotdeauna. Pentru că ei au puterea pe care nu reuşeşte să le-o ia nimeni şi să-i sfîrtece cu ea. Pentru că ei controlează şi stăpînesc tot. Pentru că noi le dăm voie să controleze tot, slabi fiind. Pentru că, spre deosebire de noi, ei nu se dau înlături de la nimic: ei trag, întind, rup, distrug fără a problematiza legitimitatea acţiunilor lor. Ei iau norma în mînă şi pretind că e e a lor, doar pentru că pot face abuz de ea, siluindu-şi intempestiv vecinătăţile şi violîndu-şi inoportun afectele. Pentru că noi nu ştim să ripostăm. Pentru că noi sîntem sinceri şi fragmentari, iar ei constanţi şi ticăloşi.
Deşi ei nu sînt şi nu au nimic, sînt atotputernici. Ei sînt spaima din inimile noastre, inhibiţiile din gîndurile noastre, bîlbîielile şi neconcordanţele din gesturile noastre, golul din motivaţiile noastre. Ei ne sînt morbul urii şi al distrugerii din noi, ei ne sînt datul care ni se cere cu preţul existenţei, ei ne sînt indispensabilul de-dispensat. Ei ne sînt defectele pe care ni le asumăm şi fondul pe care ni-l asimilăm.
Ei sînt şmecheri, perfizi şi fără cusur. Pentru că nu sînt şi nu au nimic. Altfel, de ce ne-ar mai pretinde pe noi în preajma lor, cu o perseverenţă de invidiat, pentru a suge obsesiv din noi ca nişte vampiri ostoiţi?
Ei sînt doar nişte demoni. Obosiţi. Care ne vor, pentru că, fără noi, nu există. Iar noi, de facem voia lor, e numai voia noastră. Nu şi nevoie. Fiindcă nicicînd nu ne-am învoit.
Pe culmile conştientizării 